Boala – inceputul vietii adevarate

– Mulţi dintre noi, aflându-şi diagnosticul grav, suferă o puternică zdruncinare sufletească. Incep întrebările: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?”, „De ce tocmai în clipa asta?” Cum să găseşti […]

– Mulţi dintre noi, aflându-şi diagnosticul grav, suferă o puternică zdruncinare sufletească. Incep întrebările: „De ce mi s-a întâmplat mie asta?”, „De ce tocmai în clipa asta?” Cum să găseşti răspunsuri la astfel de întrebări? Este oare întâmplător faptul că omul s-a îmbolnăvit?

– Când vine omul la medic şi întreabă îngrozit: „Dar de ce mie?”, „Dar de ce tocmai acum?”, medicul nu poate avea un răspuns pentru el. Sigur că poţi să te gândeşti că pricina îmbolnăvirii poate fi predispoziţia la îmbolnăvire a organismului, ceva cazuri în familie, problemele ecologice. Dar adevărul este ca răspunsurile ţin numai de lumea duhovnicească.

Se ştie că tot ceea ce face Dumnezeu, spre binele nostru face. Dacă ni s-a întâmplat acest lucru înseamnă că trebuie să facem ceva, să schimbăm cumva atitudinea lată de lucrul în sine şi faţă de întreaga noastră viaţă de până acum, pentru a dobândi un folos şi pentru ea în cele din urmă să ne fie bine. Trebuie ca în noi înşine să vedem si să înţelegem ceva anume, iar aceasta ne va face mai liberi şi mai fericiţi.

Cunoscutul psihoterapeut american I. Yalom a observat în nenumărate rânduri cum pacienţii bolnavi de cancer – datorită faptului că au fost puşi în faţa posibilităţii propriei morţi – s-au schimbat în chip uimitor, trecând printr-o serie de prefaceri lăuntrice, pe care el le-a caracterizat drept o ascensiune personală. A făcut observaţii asupra unui grup de femei care sufereau de cancer la sân şi care faceau psihoterapie cu el. Clientele i-au povestit că, după ce a trecut primul val de panică, a urmat cu adevărat o vreme de aur. Spuneau că boala le-a ajutat să devină mai înţelepte, să se cunoască mai bine, să-şi schimbe priorităţile, să renunţe la multe lucruri fără rost şi să înceapă să preţuiască ceea ce are cu adevărat sens: familia, prietenii, cei apropiaţi. Şi-au dat seama că pentru întâia dată în viată au învătat să vadă adevărata frumuseţe, să se bucure de ea. „Ce păcat – spuneau multe dintre ele, îngândurate – că a trebuit să ne aflăm în împărăţia unei boli, aproape de moarte, ca să putem învăţa să trăim cu adevărat!”

Nu se ştie de ce, lumea trăieşte cu impresia că trebuie ca oamenii să fie mereu sănătoşi, bogaţi şi veseli, iar când se întâmplă unui om să se îmbolnăvească, părerea generală – chiar dacă adesea nu explicită – e că omul este musai un ghinionist, dacă nu chiar un ratat. De aceea, atunci când tocmai unul dintre tributarii acestui tip de filosofie de viată se îmbolnăveşte de o astfel de boală socotită incurabilă, terenul este deja pregătit pentru ca omul nostru să se socotească pe el însuşi un ghinionist, un ratat şi, prin urmare, să cadă în depresie.

Altfel spus – mulţumită faptului că sufăr cu adevărat, că m-am îmbolnăvit grav are loc, iată, o cântărire şi o reinterpretare serioasă a întregii mele vieţi, o scrutare adâncă a felului în care mi-am trăit viaţa până acum. Este aproape o regulă că aceste boli sunt îngăduite chiar atunci când mai sunt încă speranţe, şi omul mai poate încă discerne felul în care trăieşte, ce este cu adevărat important pentru el, care este adevărata bucurie de care se poate bucura sufletul lui, care este de fapt pentru el sensul vieţii lui, ce sens poate avea singurătatea. In boală, omul începe să se gândească la lucrurile cu adevărat importante şi să înţeleagă.

Nu ni se îngăduie boala ca să încercăm, până aproape de pragul nebuniei, să găsim mereu doctori noi, care să ne sfătuiască, să ne vindece, să fugim în Germania, apoi prin Tibet, pe la vracii-filosofi de acolo, pentru ca, in cei mai scurt timp cu putinţă, să fim iarăşi sănătoşi şi „normali” fericiri si întru totul indiferenţi fată de lucrurile care sunt esenţiale în viaţă. Cu cât omul va alerga mai cu deadinsul să-şi întoarcă „fericirea pierduta” cu atât îi va fi mai rău, pentru că orice ar face în căutările lui grăbite şi disperate, va fi însoţit permanent de nelinişti, care vor adânci şi mai mult frica de moarte în sufletul lui.

Dacă am măsura neliniştea din sufletul unui astfel de om, am observa că, de la an la an, ea este tot mai mare şi ocupă o perioadă tot mai lungă de timp din viaţa lui, neţinând seamă de faptul că, din punct de vedere fizic, el poate rămâne în aceeaşi formă. In timp ce omul care încearcă să se împace cumva cu boala care i-a venit începe să se schimbe într-un fel de neînchipuit. Brusc va înţelege motivul pentru care i-a fost dat acest dar uriaş, care este viaţa. Va înţelege pentru ce trăieşte. Va vedea că cele mai însemnate lucruri din viaţa lui au fost de fapt doar dragostea, prietenia, ajutorarea omului care are nevoie, lumea ascunsă din omul de lângă el. Şi nicidecum cele pentru care şi-a cheltuit toate puterile, cele pe care le socotise el ca fiind importante.

Şi mai înţelege şi faptul că, şi de nu îi va mai fi dat poate atât de mult timp de acum înainte, el va reuşi totuşi să facă multe. Mai întâi de toate, să îndrepteze greşelile pe care le-a făcut. Poate, de pildă, să refacă legăturile cu oameni pe care îi exclusese cumva din viaţa sa.

In această situaţie s-a întâmplat că foarte mulţi oameni s-au împăcat ori s-au apropiat din nou de părinţii sau de copiii lor cu care nu mai avuseseră nici o legătură.

Socoteau că părinţii sau copiii – depinde de caz – se făceau puternic vinovaţi cu ceva anume fată de ei. Or, boala aceasta grea i-a făcut să se uite în urmă şi să cântărească altfel lucrurile, şi să înţeleagă până la urmă cine sunt eu adevărat cei de aproape şi cum este bine să te porţi eu ei. Una dintre pacientele mele – acum are cancer deja în stadiul al patrulea – îmi spunea: „Atât de fericită n-am fost niciodată în viaţă!” Iar ea are metastaze care îi urcă până şi la creier. „Văd ce oameni minunaţi am în jurul meu: soţul meu, mama mea, soacra mea. Ei m-au răbdat pe mine, nenorocita, atâţia ani. Eu eram cea care îi învăţam tot timpul pe ei, îi dăscăleam cu timp şi fără timp. Mă supăram pe ei ca o ieşită din minţi. Nu făceam decât ca în sinea mea să îi judec şi iarăşi să îi judec. Insă ei mă răbdau aşa şi mă iubeau. Iar despre cum sunt ei acum faţă de mine, nici nu mai am cuvinte să vă descriu!”

Inchipuiţi-vă ce schimbări trebuie să se producă în om, pentru ca el sa vadă aceste lucruri, să le înţeleagă, şi apoi să-şi rânduiască asemenea legături cu cei de aproape ai lui – legături în care inimile îşi vorbesc una celeilalte, când nu mai ţii ascunsă nici o supărare şi când eşti gata să-l primeşti pe celălalt aşa cum este el.

De aceea, boala – ca orice altă criză, de altfel -, deşi este însoţită neapărat de o suferinţă, adesea deloc mică, este cea care îi dă omului posibilitatea de a se privi pe sine însuşi cât mai profund cu putinţă, de a cântări cât mai adevărat ceea ce se petrece cu el. In afară de acestea, pe oamenii care nu au credinţă, acest moment al bolii este cel care îi ajută să o dobândească şi, astfel, să ajungă să se simtă cu adevărat fericiri.
ELENA ORESTOVA, PSIHOLOG
crestinortodox.ro