Ca sa nu te sufoci, invata ce inseamna increderea

Ne este foarte greu, ca oameni ce suntem, să avem încredere în celălalt. Creştini fiind, anevoie ucenicim la ceea ce în viaţa duhovnicească numim „tradiţie”, adică anevoie ne lăsăm în seama proniei, grijii lui Dumnezeu. Biserica ne cheamă mereu prin parenezele sale liturgice să urmăm îndemnul „toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm… Şi, cu toate acestea, ne e foarte greu. Eul nostru narcisist vrea să controleze totul. Cere să-şi vadă planurile întrupate în viaţă. Cu fiecare nereuşită, e dezamăgit şi tăgăduieşte pe Dumnezeu.

Insă Hristos ne cheamă să avem încredere şi să ne lăsăm în seama proniei lui Dumnezeu, în seama grijii Sale mântuitoare fată de noi, fată de fiecare om în parte, faţă de istorie şi întreaga zidire. In Biserică nu credem în anumite principii şi valori sacre, nu acceptăm simple teorii religioase, ci intrăm în legătură cu Dumnezeu, cu oamenii, cu zidirea. In Biserică credinţa înseamnă relaţia cu o Persoană pe Care o cunoaştem zilnic, Care ni Se descoperă dinăuntrul întâmplărilor, experienţelor, trăirilor, dinăuntrul cotidianului vieţii, cu condiţia nu doar să privim, ci să şi pătrundem miezul lucrurilor.

Aşadar, dinăuntrul a ceea ce am numi, îndeobşte, „taina vieţii”, ne e foarte greu să ne predăm Acestui Dumnezeu şi acestei relaţii cu El. […]

Această neputinţă de a ne preda voii lui Dumnezeu, proniei Sale creează vieţii cotidiene şi relaţiei noastre cu ceilalţi multiple şi neîncetate probleme. Imaginaţi-vă că ne aflăm în mijlocul unui râu şi refuzăm să plutim în direcţia curentului. Râul însă are o singură nostalgie: marea. Cu alte cuvinte, fie năvalnic, fie leneş, dacă ne vom afla în apele lui, ne vom îndrepta spre mare. Aceasta este o metaforă spre a înţelege că, dacă vom urma cursul lucrurilor si al evenimentelor, în spatele cărora se ascunde voia lui Dumnezeu, vom sfârşi în braţele lui Dumnezeu, vom ajunge la împlinirea noastră. Dimpotrivă, noi ce facem? Ne pironim bine picioarele, ne împotrivim mersului lucrurilor, tăgăduim pronia lui Dumnezeu şi eşuăm iremediabil. De ce oare ne e atât de greu să ne lăsăm în voia Sa?

In acord cu antropologia creştină omul este creat. Şi faptul de a fi creat, condiţia sa muritoare, are câteva trăsături specifice ca versatilitatea şi nestatornicia, adică faptul că toate sunt instabile şi se pot în orice clipă schimba. E ceea ce susţine Heraclit, anume că „niciodată un om nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu”. Aceasta înseamnă că nu există constante absolute, ci că toate se transformă continuu şi la nesfârşit.

Un alt element specific faptului de a fi creat este insuficienţa. Intotdeauna în sufletul nostru există un sentiment al insuficienţei, orice am face, simţim că ceva lipseşte. Avem o dorinţă asupra căreia ne proiectăm imaginarul şi considerăm că împlinirea şi satisfacerea acestei dorinţe ne vor face cei mai fericiţi oameni din lume. Cu toate acestea, odată cu posesiunea obiectului dorinţei, odată cu satisfacerea lui, tot atunci îl demitizăm. Ne pare puţin şi insuficient.

Psihanalistul francez Lacan afirmă că dorinţa nu are obiect, de fiecare dată când ne împlinim o dorinţă, obiectul ei este absent. Atunci golul ca urmare a lipsei se cere acoperit de un alt obiect al dorinţei, care să ofere, la rândul său, hrană acestui gol. Desigur, acest proces eronat este expresia unui adevăr existenţial, a setei umane de absolut. Ceea ce este important pentru teologie.

Un alt element al faptului de a fi creat este parţialitatea, adică neputinţa omului de a fi universal. Numai Dumnezeu e universal. Omul ia parte incomplet la lucrurile care întotdeauna îl îngrădesc. Spaţiul şi timpul, aceste elemente ale faptului de a fi creat, izolează ipostasul uman şi îl pun la zid, în timp ce moartea face ironic cu ochiul. Oriunde ai privi, întâlneşti moartea, „vrăjmaşul cel din urmă”.

Nu e de altfel întâmplător faptul că psihologia ca ştiinţă consideră că în spatele oricărei boli şi tulburări psihice, până şi al nevrozei, se trăieşte angoasa morţii. Nu putem fi totodată acum, aici, într-o anume zi şi ceas, şi în altă parte. Aceasta înseamnă limitare, parţialitate. Omul nu poate ajunge la universalitatea lucrurilor – element exclusiv al lui Dumnezeu, şi numai sfinţii, care înving parţialitatea, din timp în timp trăiesc într-o anumită măsură această dimensiune universală întru iubire şi prin felul de a se raporta la lucruri. Pot, cu alte cuvinte, ca într-o persoană să iubească întreaga umanitate, în privirea unui animal să iubească întreaga zidire, să sufere pentru fiecare fiinţă care pătimeşte şi se chinuieşte. La vederea unei vietăţi în durere sunt sfâşiaţi lăuntric, trăind căderea întregii zidiri. In viaţa Sfântului Siluan se spune că a văzut odată în Sfântul Munte un şarpe, lovit şi tăiat, probabil îl lovise un pelerin, şi la priveliştea spasmelor dinainte de moarte a trăit căderea tuturor veacurilor.

In sfârşit, un alt element pe care faptul de a fi creat îl implică este entropia. Omul, universul, întreaga zidire sunt caracterizate ca o stare de deconstrucţie dinamică. Tot ce înfloreşte se usucă, are un punct culminant, după care urmează declinul. Aceasta simţim cu fiecare stare sufletească, cu gândurile şi trăirile noastre.

Incercăm un entuziasm, care apoi se stinge, o bucurie pentru un anume lucru ce treptat păleşte: tristeţea, bucuria, încrederea, dezamăgirea, neîncrederea se succed una după alta.

Am menţionat toate cele de mai sus cu privire la condiţia noastră de muritori şi de fiinţe create spre a înţelege că aceste date ale existenţei nasc în om frica şi nesiguranţa, fapt care îl împinge să vrea să deţină controlul asupra tuturor acestor lucruri şi situaţii.

Frica şi angoasa morţii sunt disimulate, acţionând în viaţa de zi cu zi a omului. Se amestecă printre celelalte stări, fără să-şi arate chipul, de aceea nici nu pot fi prea uşor de identificat. Omul, spre a-şi ţine sub control angoasa morţii, încearcă să instituie o nemurire imaginară, să creeze o nemurire printr-un anume control asupra lucrurilor. Şi cum face asta? Printr-un materialism mundan ce are în vedere autoritate, bani, putere, pan- sexualism şi alte câteva lucruri prin care încearcă să domine viaţa care îl sperie. Insă această dominaţie este absolut fragilă şi perisabilă.

Cu referire la cele afirmate, aş vrea să ne aplecăm asupra unor gânduri legate de frica omului de a-şi urma cursul vieţii şi de a se încredinţa proniei lui Dumnezeu. Care sunt inhibiţiile mentale şi sufleteşti ce îl ţin departe de această abandonare izbăvitoare?

1. Cea dintâi constă în faptul că noi, oamenii, facem confuzie între a ne preda voii lui Dumnezeu şi a ne resemna în fata vieţii. îndemnul „lasă-te în voia lui Dumnezeu, nu încerca să ţii totul sub control…” este contrazis de argumentul că această predare înseamnă defetism, transformându-l pe om într-o fiinţă fără voinţă. Confuzia este evidentă, de vreme ce predarea în mâinile lui Dumnezeu şi ale vieţii e totuna cu resemnarea. Altceva înseamnă „a te resemna”, a deveni un om fără voinţă, a nu lua parte la viaţa ta, a nu-ţi asuma răspunderi, a nu te face părtaş la modelarea propriei tale istorii într-o sinergie nemijlocită cu harul lui Dumnezeu, şi altceva, a te preda şi lăsa în voia vieţii. Cel dintâi e desfiinţator al personalităţii mele şi al chemării adresate omului de către Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca omul să fie responsabil faţă de viaţa sa. De aceea în cartea biblică a Facerii Dumnezeu îi pune pe Adam şi Eva în faţa unei alegeri, ce implică o răspundere. Nu voieşte un om care şi-a abandonat chemarea de a ajunge după asemănarea lui Dumnezeu. Porunca de a ajunge „după asemănarea lui Dumnezeu” conţine un dinamism, o luptă, un imbold către ceva.

Biserica şi viaţa în Hristos nu înseamnă un mod de viată cu referire la trecut; nici nu se limitează doar la prezent, ci se deschide spre viitor. Şi viitorul presupune responsabilitate. Identitatea Bisericii îşi are rădăcina în eshatologia împărăţiei lui Dumnezeu. Această făgăduinţă viitoare devine experienţă de viaţă şi pregustare, cu precădere în dumnezeiasca Euharistie, unde primim o părticică din ceea ce va fi, dar care încă nu e aici. Nu trece o zi din viaţa noastră fără o mărturie a prezenţei lui Dumnezeu. Dacă cineva ar putea vedea, şi-ar da seama că în spatele a toate şi în toate se află El.

Prin urmare, a te încredinţa proniei lui Dumnezeu nu înseamnă în nici un chip resemnare în faţa vieţii. A te încredinţa înseamnă a încerca prin planurile tale să aşezi în viaţa ta voia lui Dumnezeu. Mărturiseşti ceea ce simţi sau percepi ca fiind corect, iei decizii şi încerci să le împlineşti, însă întotdeauna te rogi şi ceri ajutorul lui Dumnezeu, cu nădejdea ca în hotărârea ta, dintr-o perspectivă limitată, să se vădească voia Lui.

Nu tăgăduiesc dificultăţile şi frustrările, greşelile şi eşecurile, durerea şi încercările viitoare. Le înţeleg ca pe o parte a procesului şi ca maturizare a dorinţei mele. Inţeleg că dincolo de planurile mele există Dumnezeu, Care vede şi ştie mai bine decât mine de ce am mai mult nevoie. Incerc să citesc semnele, mărturiile lui Dumnezeu din viaţa mea, să văd şi să-mi dau seama ce aşteaptă de la mine, ce vrea să-mi spună sau să-mi dea în decursul vieţii.

Voi schimba ce pot schimba, voi accepta ce nu pot schimba şi voi învăţa cum să le administrez. Şi aştept, pândesc o nouă ocazie de schimbare. Va veni. Viaţa e alcătuită din clipe şi momente. Ceea ce n-am realizat în trecut nu înseamnă că nu-mi poate fi oferit de viitor. Aici se remarcă o altă aplicare antropologică a adevărului teologic de mai sus, anume că nu trecutul sau prezentul ne oferă identitatea, ci viitorul, eshatologia împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că un om nu poate fi condamnat din pricina unui „ieri” sau „astăzi”, deoarece el aparţine viitorului său. Nici nu poţi judeca sau osândi pe cineva pentru greşelile din trecut, din cauză că îţi scapă viitorul aceluia, pe care nu-l ştie decât Dumnezeu, şi de aceea El e Judecătorul absolut şi drept.

E foarte important să înţelegem că încredinţarea (încrederea) în pronia lui Dumnezeu este neîndoielnic izbăvitoare si mântuitoare, dar în nici un caz nu ne scapă de ispitele şi încercările vieţii. Dimpotrivă, încrederea în Dumnezeu presupune credinţa că atât cele pe care le înţelegem, cât şi cele ce scapă puterii noastre de înţelegere nu simt întâmplătoare, ci au şi ele un rol şi sens în existenţa noastră.

Dacă citeşti Sinaxarele sfinţilor, vei constata că au trecut prin multe şi uneori cumplite încercări în această relaţie de încredere cu Dumnezeu.

Dacă am luat hotărârea de a ne încrede în Dumnezeu şi a ne bizui pe El, nu înseamnă că greutăţile ni se vor risipi. Negreşit e că vom avea experienţa prezenţei mângâietoare şi întăritoare a Domnului, Care nu ne va lăsa niciodată singuri şi neajutoraţi.

Viaţa duhovnicească şi împlinirea în Hristos nu anulează realităţile, ci le prefac. Greşeala noastră este că cerem desfiinţarea condiţiilor vieţii prezente. Nu avem de-a face cu desfiinţarea, ci cu metamorfozarea lor. Ce înseamnă asta? Că boala ne va da târcoale. Eşti om, fiinţă muritoare, supusă schimbării, nestatorniciei. Felul cum o vom întâmpina, cum o vom tălmăci, atitudinea pe care o luăm în Hristos sunt un alt aspect – care preschimbă, luminează faptul istoric, aşa cum e perceput din afară, printr-o altă dinamică. Faptele în exterior nu se schimbă, ci modul lor de interpretare, perspectiva şi atitudinea faţă de ele. Si în asta constă taina binecuvântării şi a harului.

„Mă predau”, aşadar, nu înseamnă „mă resemnez”, rămân indiferent, ci, dimpotrivă, mă voi strădui, şi pe celelalte le voi lăsa în seama lui Dumnezeu. Confuzia dintre cele două sensuri este cel dintâi obstacol în calea încrederii în Dumnezeu, a lăsării în seama Sa.

2. A mă preda proniei lui Dumnezeu si a-mi urma cursul vieţii înseamnă neputinţă şi se prezintă ca un alt obstacol în calea lăsării în seama lui Dumnezeu. I se abandonează lui Dumnezeu doar cei slabi. Din nou, fără prea mult efort, ne aflăm în faţa unei confuzii. Credinţa ca un fapt al Sfântului Duh – şi nu, desigur, ca un refugiu şi pricopsire sufleteşti – nu e neputinţă, căci te cheamă la o depăşire a condiţiei tale biologice şi a unor instincte înnăscute. In loc să te apere, te îndeamnă la o denudare totală.

Mă las, deci, în seama lui Dumnezeu pentru că: a) iubesc pe Dumnezeu, nu pentru că mă simt neputincios a trăi sau a înfrunta realitatea vieţii, şi mă încred în El, încercând să înfăptuiesc poruncile Sale, şi b) îmi recunosc precaritatea ontologică, faptul că nu îmi sunt suficient sub aspect ontologic. Sunt muritor, lupt împotriva timpului şi a stricăciunii şi caut relaţia care relevă sensul ultim al lucrurilor. Aceasta nu e neputinţă, frică de viaţă sau tăgăduirea ei, ci realism existenţial. Sunt protagonist într-un joc pe care nu eu îl domin, în care nu determin într-o formă absolută situaţiile de viaţă. Pur şi simplu mă depăşesc.

3. Un alt motiv al tăgăduirii încrederii în pronia lui Dumnezeu e convingerea că singurul mod corect de a înţelege viaţa şi realitatea aparţine doar nouă. Ii criticăm pe toţi pentru hotărârile lor numai fiindcă sunt diferite de ale noastre. Nu suntem în stare să acceptăm orice e diferit şi depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Il luăm la întrebări până şi pe Dumnezeu pentru hotărârile şi deciziile Sale. Tot ce ne depăşeşte puterea de înţelegere nu există. Cu o asemenea concepţie narcisistă nu doar cu Dumnezeu nu se poate stabili o relaţie, ci absolut cu nimeni.

4. O altă cauză a neputinţei noastre de a ne încredinţa lui Dumnezeu e acapararea tuturor în mâna noastră. Avem înfumurarea de a crede că succesul ne aparţine. Atâta timp cât ne socotim capabili şi desăvârşiţi, toate, orice detaliu, acasă, la serviciu, în relaţia noastră trebuie supuse controlului nostru.

In timp ce, pe de o parte, ne plângem de lipsa de ajutor şi interes din partea celorlalţi, când ni se oferă ajutorul dintr-o dispoziţie iubitoare, facem tot posibilul să-l alungăm din preajma noastră, prin umilinţă, subapreciere, anularea competenţelor, calităţilor şi judecăţii.

Această concepţie şi deprindere acaparatoare le aplicăm până şi în relaţia cu Dumnezeu. Cu buzele cerem de la Dumnezeu ajutor sau să ia asupra Sa viaţa noastră, şi totuşi nu ne încredinţăm, nu ne lăsăm în seama proniei Sale. Avem aroganţa de a pretinde că numai noi ştim ce este de făcut. Nu e cazul să analizăm urmările acestei atitudini egoiste, de vreme ce universul întreg se află sub spectrul unei înrâuriri reciproce, şi nu al unei autoexcluderi. Universul nu cunoaşte cuvântul singur, ci armonia lui împreună.

5. Concepţia că Dumnezeu Se îngrijeşte şi Se preocupă doar de cei desăvârşiţi, integri şi înfăptuitori ai poruncilor Sale constituie un alt motiv al lipsei de încredere. E inutil – deşi nu e – să repetăm continuu, până ce va deveni convingerea noastră profundă că, în acord cu antropologia creştină, nu există oameni desăvârşiţi şi situaţii de viaţă desăvârşite. Cu toţii păcătuim. Greşeala e sinonimul existenţei noastre. Desăvârşirea aparţine exclusiv lui Dumnezeu şi împărăţiei Sale.

Dumnezeu nu iubeşte şi nu Se interesează doar de cei desăvârşiţi şi ireproşabili, fiindcă aceştia nu există. Cei ce se simt „perfecţi” se află într-o rătăcire cumplită şi, evident, nu au nevoie de Dumnezeu. Hristos a spus cât se poate de lămurit că n-a venit să-i cheme la pocăinţă pe cei ce se simt drepţi, ci pe cei păcătoşi: „Iar cărturarii şi fariseii, văzându-L că mănâncă împreună cu vameşii şi păcătoşii, ziceau către ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea învăţătorul vostru cu vameşii şi păcătoşii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2,16-17).

In Biserică şi în viaţa în Hristos nu ne nevoim pentru a ne simţi desăvârşirea, ci pentru a ne conştientiza precaritatea ontologică. Să ne trăim, departe de a învinovăţi pe cineva, existenţa imperfectă şi incompletă, fără reproşuri, infirmări şi frustrări. In Biserică există cineva care te iubeşte chiar şi în clipele cele mai sumbre ale tale. Eu nu sunt decât un ghem de mizerie, dar Dumnezeu mă iubeşte. Aceasta este experienţa trăirii iubirii lui Dumnezeu: absoluta mea acceptare şi marea Sa milă.

După cum ne spune Sfântul Ioan Rusul, în Rai nu vom intra în urma unor izbânzi morale şi duhovniceşti. Uşa Raiului nu se deschide în urma postărilor şi a virtuţilor noastre sau mulţumită curătiei morale. Raiul este de-a pururi darul iubirii lui Dumnezeu, si nu izbândă individuală sau răsplată pentru meritele noastre. Nu ajungem în Rai în urma victoriilor, ci în urma înfrângerilor. Raiul se dăruieşte celor care n-au crezut niciodată că le aparţine, cu atât mai puţin celor care au crezut că le aparţine exclusiv.

6. Convingerea deformată care ne spune că nu mă pot lăsa în seama lui Dumnezeu decât atunci când sunt pregătit e nu numai o greşeală duhovnicească, ci şi una de viaţă. Nu putem amâna şi limita cursul vieţii în numele unui anume „control” şi al unei pregătiri. Indiferent de stare, trebuie să fim receptivi la acel „acum” al lui Dumnezeu. „Astăzi” ne cheamă să fim de faţă, şi nu absenţi, ascunşi, nesiguri în numele unei tergiversări sentimentale.

Mulţi spun: „nu mă simt pregătit să mă încred în Dumnezeu, nu simt că trebuie să merg la biserică, pentru împărtăşanie am nevoie de o pregătire temeinică, de mai multă maturitate ş.a.m.d.”. Se recurge la criterii sentimentale pentru relaţia cu Dumnezeu. Dar sentimentul este factorul cel mai schimbător din viaţă; se schimbă de la o clipă la alta. Nu poate deveni criteriul deciziilor noastre. Cu asemenea gânduri şi interpretări sentimentale şinele nostru autodistructiv va anula orice încercare de schimbare. De aceea începem o călătorie chiar şi atunci când nu cunoaştem drumul. Insăsi călătoria ne va arăta direcţia.

7. Concentrarea întregii energii şi a puterilor în scopul autoprotecţiei constituie o altă cauză care nu ne îngăduie a ne încrede în pronia lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? Că întreaga putere duhovnicească se consumă în preîntâmpinarea primejdiei. In locul unei vieţi pline de sens şi bucurie, care ne va permite înfruntarea primejdiilor şi încercărilor, noi ne epuizăm în nelinişti şi zbuciumul de a nu ne afla în faţa vreunei dificultăţi sau ispite. Un asemenea lucru e cel puţin utopic – doar dacă vei alege să trăieşti sub aşa-zisul clopot de sticlă imaginar, care îţi va fi, desigur, cea mai mare nefericire. N-are nici un sens să eviţi ploaia, ia-ţi o umbrelă. Nu controlul a toate, ci al reacţiilor în faţa vicisitudinilor, calea de a te opune lor şi de a le administra. Aşa că a te lăsa în seama proniei şi iubirii lui Dumnezeu este constanta cea mai profundă din viaţa noastră.

Unele concepţii deformate încearcă să zădărnicească efortul de a ne abandona proniei lui Dumnezeu, care, de altfel, ne este cel mai la îndemână, după cum s-a arătat mai sus. Dacă vrem să fim sinceri, lupta aceasta trebuie întărită de harul lui Dumnezeu. Altminteri pare cu neputinţă. Dacă eşti autentic în căutările tale, răspunsul lui Dumnezeu va fi neîndoielnic pilduitor şi izbăvitor. Fără îndoială, ca să înveţi înotul în viaţa aceasta trebuie să te laşi purtat de apă, altfel înecul e inevitabil.

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Fragment din cartea “ÎNCREDEREA”, Editura Sophia
sursa: crestinortodox.ro