Care ar fi secretul unei casnicii fericite, care sa si tina?

nuntaSunt lucruri puţin diferite, a fi „o căsătorie fericită” sau a fi o căsătorie care „ţine”. Nu toate căsătoriile care ţin sunt neapărat căsătorii fericite. Pe de altă parte, uf, ajungem la eterna întrebare prealabilă: ce înseamnă fericire? In cazul de faţă, ce înseamnă „o căsătorie fericită”? Este greu de definit. Până la urmă, numai din interiorul ei se poate aprecia corect o căsătorie dacă a fost fericită sau nu.

De multe ori, aparenţele înşală, într-o direcţie sau alta. Căsătoriile pe care întâlnindu-le mi-au apărut a fi cu adevărat reuşite (nu spun fericite!) se remarcau prin simplitate, cuminţenie, calm, lipsă de mari aspiraţii… In general şi printr-o convieţuire cu Dumnezeu în preajmă.

Ar trebui să convenim, poate, asupra unui lucru evident: fericirea este o stare care poate acoperi anumite perioade, iar nu un întreg parcurs, uneori destul de lung.

Fericirea este o stare de bucurie intensă şi totală, care survine în urma trăirii unui eveniment pozitiv, extraordinar pentru sufletul tău. Astfel privind lucrurile, se poate spune că o căsnicie poate avea (numai) perioade de fericire pe parcursul ei, mai multe sau mai puţine, mai lungi sau mai scurte. Iar o „căsătorie fericită” ar putea fi rezultanta finală a acestor perioade. Şi poate că s-ar putea face şi o apreciere cantitativă (dacă tot o permite limba română): „Cât de fericită?*’ Totodată, toţi am experiat faptul că perioada întâlnirii, a reciprocei descoperiri, a lipsei de responsabilităţi şi de griji, lucruri care însoţesc îndeobşte tinereţea, fac mai posibilă fericirea. Pe de altă parte, fericirea rămâne pe tot parcursul vieţii o aspiraţie tainică a fiinţei, mereu însetată de ea.

Astăzi trăim într-o lume a divorţurilor. Lumea se căsătoreşte greu, dar divorţează uşor. Cu toate că libertinajul este acceptat în numele libertăţii vieţii private, marile scandaluri de relaţie între parteneri ţin prima pagină a atenţiei unui public ce a fost drogat cu ele. Asta arată, involuntar, că normele morale filtrate prin experienţa milenară a umanităţii nu sunt născociri, nu sunt aleatorii sau superflue. Că ele au, de fapt, o înrădăcinare ontologică. încălcarea lor împuţinează malign fiinţa.

Chiar dacă, în măsură cu mult mai mică decât odinioară, se mai găsesc şi astăzi destule căsnicii care să ţină. Sigur, important ar fi ca ele să nu supravieţuiască numai civil, ci cu osebire sufleteşte. Să nu rămână numai într-o convenţie uscată, deşi, până Ia urmă, şi aceasta este preferabilă desfacerii unei căsătorii. Unora le iese pentru că li se întâmplă să nu aibă hârtoape pe parcurs. Alţii, chiar dacă au parte de hârtoape, reuşesc să le depăşească, şi asta e chiar mai de admirat. Pe unii îi ajută firea lor aşezată, molcomă, potolită. Cel mai adesea, acest tip de căsnicii dau impresia că viaţa lor arde la foc mic. Fără scânteieri! Din punctul meu de vedere, e şi un pic de banalitate aici, pe care nu oricine o poate purta. Cel mai frumos, important, ar fi ca focul din vatra iubirii să nu se stingă. Pentru asta el trebuie alimentat. Din punctul acesta de vedere suntem diferiţi. Unii sunt mai friguroşi, au nevoie de mai multă căldură, au nevoie de o alimentare mai deasă şi mai intensă a focului. Alţii se mulţumesc cu suflarea peste el şi înteţirea lui din când în când. Alţii, în sfârşit, sunt mai obişnuiţi cu răcoarea şi sunt mulţumiţi cu un jăratec discret. Oricum, focul nu poate fi tot timpul vâlvătaie, dar totul este ca el să nu se stingă.

Pentru ca o căsnicie să dureze, este poate nevoie de distanţări şi apropieri succesive, care să conducă la redescoperiri reciproce, care să ţină tensiunea în ceea ce priveşte reciproca locuire a unuia de către celălalt.

 In mod sigur, puterea de a împărtăşi cu calm şi înţelegere cât mai multe dintre evenimentele interioare este un factor important în menţinerea stabilităţii. Să nu apară o teamă reciprocă malignă, o teamă de a nu fi înţeles de celălalt şi pus la zid.

Oricum, revenind Ia întrebarea dumneavoastră, eu unul nu deţin reţeta unei „căsnicii fericite”. In schimb, aş da exemplul a două însoţiri minunate pe care le-am întâlnit.

Una este cea dintre părintele Dumitru Stăniloae şi soţia sa Maria, alta, cea dintre poetul Petre Ghelmez şi Ileana. Ştiţi ce mă impresiona teribil la ele? Infinita delicateţe şi duioşia care caracterizau relaţiile lor. Trăirea într-o comună suflare. Cu toate acestea, nu-mi amintesc ca Petre să fi scris, în ultima parte a vieţii, poezii de dragoste în legătură cu soţia lui…

– Merită să ţii o căsnicie pe toată viaţa sau mai bine pleci în căutarea iubirii atunci când apare?

– In primul rând, merită să te gândeşti mult înainte să faci acest pas, al căsătoririi. Tocmai având în vedere că s-ar cuveni să fie pentru toată viaţa. Să nu te pripeşti. De aici se trag majoritatea nenorocirilor. De la pripeala când porneşti la acest drum. Este nevoie de mai îndelungă prealabilă împreună-petrecere a timpului, prin participare la evenimente de viaţă care să developeze reciproc datele de caracter, de structură sufletească. Timp în care cei doi să fie şi despărţiţi, şi împreună. Să nu se lase seduşi şi copleşiţi de simple satisfaceri sexuale, care nu sunt revelatoare pentru cursă lungă. Este necesară o suficientă reciprocă cunoaştere, încât să fii lămurit că fiinţa cu care te gândeşti să te căsătoreşti ţi se potriveşte cu adevărat, că, la rândul tău, tu i te potriveşti. Căci e nevoie de multă potriveală într-o căsătorie. Orizontul de aşteptare şi ţelurile, precum şi maniera de a le atinge să fie comune.

In principiu, cu aceste precauţii este mult mai uşor ca o căsătorie să „ţină”. O căsătorie bine construită ţine de la sine. Iar în cazul acelora care se clatină, merită făcute oricâte eforturi şi sacrificii de sine pentru salvarea lor. Dar, ca să reuşească, acestea se cer a fi făcute cu bună credinţă, cu sinceritate, cu totală implicare. Se vor descoperi atunci acele valori care să facă posibilă continuarea lor, şi nu vorbesc de o continuare gri, ci de una măiestru şi captivant colorată.

COSTION NICOLESCU