Cele trei puteri ale sufletului

Toate patimile nu sunt altceva decât expresia unei fundamentale „îndrăgostiri de sine” („philautia”) a creaturii, care perverteşte iubirea de Dum­nezeu într-o iubire exclusivă de sine.

Urmând unei vechi tradiţii platonice încă de mult încreştinate, Evagrie consideră că sufletul raţional are trei părţi; acesta are trei facultăţi sau puteri: înţelegătoare sau raţională (logistikon), poftitoare sau concupiscentă (epithymetikon) şi mânioasă sau irascibilă (thymikon). Concupiscenţa şi irascibilitatea constituie partea iraţională (alogon meros) a sufletului, numită şi partea pătimaşă (pathetikon meros), pentru că prin aceste două facultăţi iraţionale obişnuiesc să-şi facă intrarea patimile, în ele însele a-logice, i-raţionale, ba chiar anti-raţionale. Înţelegerea e organul intelectului (nous), al locului chipului lui Dumnezeu, în timp ce prin celelalte două facultăţi iraţionale, legate de trup, sufletul deţine un organ prin care pătrunde în lumea materială sensibilă. Pentru că aceste două facultăţi iraţionale ţin de realitatea corporală, pe care altfel n-am putea-o percepe. Intelectul însă e menit să contemple raţiunile (logoi) ascunse în întreaga creaţie şi care asemenea unor litere dau mărturie despre Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi vor să ne călăuzească spre El.

Deşi are fiecare domeniul ei de acţiune, toate cele trei facultăţi se raportează una la celelalte şi se influenţează reciproc. Astfel, potrivit ordinii creaţiei, pofta năzuieşte spre bine, spre virtute, în timp irascibilitatea se luptă pentru aceasta împotrivindu-se cu energie ră­ului, adică demonilor. Numai dacă aceste două facul­tăţi iraţionale acţionează potrivit naturii (kata physin), potrivit menirii date lor de Creator, intelectul se poate dedica netulburat contemplării creaţiei. Dacă însă ele se mişcă împotriva naturii (para physin), această armo­nie este perturbată.

„Când este tulburată, irascibilitatea [thymos] îl orbeşte pe văzător, iar când e pusă în mişcare în chip iraţional pofta [epithymia] ascunde lucrurile văzute”.

Depinde de om să se comporte conform sau contrar naturii. Această posibilitate constituie spaţiul libertăţii şi responsabilităţii sale personale, dar şi temeiul posibilităţii ispitirii sale de rău. În viziunea lui Evagrie temeiul mai adânc al acestei şubrezenii a omului stă în faptul funda­mental al creaturalităţii sale. Acesta aduce cu sine faptul că el nu există în mod necesar, ci ar putea la fel de bine şi să nu existe, întrucât îşi datorează fiinţarea unei hotărâri nedatorate a lui Dumnezeu. Spre deosebire de Creatorul fără de început, Care este bun în chip fiinţial, creatura care ca atare are un început îşi are însuşirile în permanenţă drept ceva dobândit, drept ceva care la o adică poate fi şi pierdut.

Fiinţa omului se dezvoltă în cadrul acestui joc dintre un bine care poate fi pierdut, pe de o parte, şi libertatea şi responsabilitatea personală în faţa lui Dumnezeu, pe de altă parte. Faptul de a putea fi ispitit ţine de fiinţa umană atâta timp cât ea nu a atins desăvârşirea. Atunci datorită unirii sale cu Cel neschimbat şi fără de început omul e condus de către harul nemeritat al lui Dumnezeu de la schimbabilitate şi vremelnicie la neschimbabilitate și veşnicie.

Necesara decizie pentru bine ne este uşurată de faptul că îngerii, pe care ni i-a dat pronia divină, ne sugerează „plăcerea duhovnicească şi fericirea care izvorăşte din ea”; prin acestea Evagrie înţelege cunoaşterea lui Dum­nezeu ca expresie a unei întâlniri personale de maximă intimitate. Demonii însă, care prin îngăduinţa lui Dum­nezeu ne pun mereu la încercare, ne sugerează în schimb pofte lumeşti, care întunecă intelectul şi îl fac să cadă din cunoaştere, întrucât acum nu mai tinde spre Creator, ci se repliază pe sine însuşi într-un mod care contrar naturii sale. Toate patimile nu sunt altceva decât expresia unei fundamentale îndrăgostiri de sine (philautia) a creaturii, care perverteşte iubirea de Dumnezeu într-o iubire exclusivă de sine. Această tragică cădere în sine Evagrie o numeşte în chip potrivit o ură a toate, întrucât, neputându-se împlini, iubirea răs­turnată se transformă în cele din urmă în ură.

(Ieroschimonahul Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 64-67)
doxologia.ro