Cunoașterea lui Dumnezeu viață veșnică este

evanghelie  În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine, Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

În societatea contemporană, Biserica Ortodoxă este mereu văzută drept o comunitate de credin­ță de tip dogmatist, fixată sau chiar circumscrisă unor tradiții care vin din vechime, fără ca acestea să atingă foarte bine viața cotidiană. Acest lucru se datorează pe alocuri și insistenței în chiar învăță­mântul teologic, pe dimensiunea obiectivă a cre­dinței și prezervarea ei, în detrimentul orientării practice, adică accentului pe credința subiectivă sau pe om în toată concre­tețea lui. În acest context, dogmele Bisericii sunt, nu de puține ori, tratate drept simple formule imuabile, care construiesc identitatea comunității religioase și mai puțin drept principii care se dezvoltă în viețuirea creștină în devenirea ei firească.

Cum ne mântuim?

Duminica a 7-a după Paști este consacrată unui eveniment extrem de important din viața Bisericii, Sinodul I Ecumenic, din anul 325, convocat de Sfântul Împărat Constantin, unde, potrivit tradiției, s-au adunat 318 Sfinți Părinți, printre care Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Nicolae al Mirelor Lichiei sau Sfântul Spiridon al Trimitundei. Problematica principală a fost mărturisirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, consub­stan­țial cu Tatăl, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut” (Simbolul de cre­dință), împotriva preotului Arie, care nega dumnezeirea sa, arătând că Fiul, Iisus Hristos, nefiind Dumnezeu adevărat, nu putea să fie decât o creatură perfectă. În consecință, mântuirea pe care Hristos o aduce oamenilor nu constă într-o înnoire a naturii lor, săvârşită graţie înălţării, prin Hristos, a aceleiaşi naturi umane, ci în oferirea unui simplu model de viaţă. Se poate observa limpede din această idee că nu este vorba doar de o simplă exprimare teoretică a unei învă­țături de credință, chiar și esen­țială a Bisericii, ci, într-un mod iminent și obligatoriu, această poziție schimbă perspectiva asupra vieții creștine. S-a răspuns fără echivoc – în Hristos nu este vorba doar de un simplu model pe Care Îl poate urma cineva, în acest fel nu ar fi nici o diferență între diverșii profeți, înțelepți sau învățători în decursul istoriei și El. Ci Hristos, pe lângă Trimisul Tatălui, Modelul și Pedagogul prin excelență, este Mântuitorul, Vindecătorul și Răscumpărătorul omului. Mântuirea nu este un simplu proces de îm­bunătățire a ființei umane, ci un proces taumaturgic, răscumpărător și, mai ales, ontologic. Firea umană este restructurată complet lăuntric și exterior prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume. Or, acest proces nu putea fi realizat decât de către Dumnezeu. O creatură, fie ea și perfectă, nu ar fi putut face acest lucru. Omul nu putea să-l mântuiască pe om, ci avea nevoie ca Dumnezeu să se pogoare înspre el, să-l restaureze și să-l înalțe.(fragment)
sursa:http://ziarullumina.ro/