Duminica a XXIII dupa Rusalii-Vindecarea demonizatului din tinutul Gherghesenilor

vindecarea_demonizatilor_din_tinutul_gherghesenilorEvanghelistul Luca ne istoriseşte, prin pericopa evanghelică de astăzi, zguduitoarea minune cu vindecarea demonizatului din Gadara. Gadarenii, sau Gherghesenii, erau un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de iudei. Îndeletnicirea lor, creşterea porcilor, cu totul străină iudeilor, îi arată a fi de alt neam.

Domnul Iisus Hristos a venit în aceste părţi date uitării de cârmuire şi lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească şi acestora Evanghelia. Şi cum a sosit, „l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci în peşterile de îngropăciune” (Luca 8, 27).

Văzându-l pe Iisus, demonul a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a strigat: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din aceste cuvinte observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de puternică şi deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca şi cum ar fi fost una cu el.

Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păştea pe malul apei, ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă şi pier. „Iar păstorii văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a făcut şi au venit la Iisus şi au aflat pe omul din care ieşiseră diavolii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus şi s-au temut”.

Locuitorii Gadarei cer lui Iisus să plece din hotarele lor din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Singur cel vindecat îl roagă pe Iisus să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Iisus l-a slobozit zicându-i: „Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”.

Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul (Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au înţeles locuitorii ţinutului Gherghesenilor.

În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul, deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru fericirea viitoare.

Din dragoste pentru suflet şi pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul său fiu (Ioan 3, 16) şi tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca şi de trup, a ţinut seama şi Mântuitorul când a săvârşit minunile Sale asupra firii omeneşti.

Sfânta Evanghelie ne-a pus în faţa unui om al cărui suflet era ameninţat cu pierzania. Duhul cel rău intrase în el şi-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai era robul acestui stăpân rău şi viclean.

A devenit supusul lui Hristos, de care voieşte să fie nedespărţit, să stea mereu numai cu el.

După învăţătura de credinţă creştină, diavolul este o fiinţă spirituală, un înger căzut. Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase şi inteligente, „duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1, 14).

Unii dintre ei au rămas în bunătate şi frumuseţe. Alţii, însă, stăpâniţi de propria lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt şi s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate.

Lucifer cu îngerii lui au fost loviţi de fulgerele mâniei divine, „au fost aruncaţi în adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric” (II Petru 2, 4).

Cu această descoperire a scripturilor, stăm în faţa celei mai mari taine a creaţiei, „taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum, diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forţă a răului care, începută din cer, continuă şi va continua în lume.

Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală etc. Cuprinşi de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioşi pe oameni, care sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni şi în toată vremea, să câştige ucenici de partea lor şi să desfigureze creaţiunea.

Astfel, satana a ispitit pe primii oameni în Rai, a ispitit pe Iov în toate chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Până şi pe Domnul Hristos a cutezat diavolul să-L ispitească.

Putem afirma că în întreaga lume este „un război nevăzut” de care vorbesc Sfinţii Părinţi şi care îşi are victimile lui, însângeraţii, mutilaţii lui. Demonizaţii care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde şi ridică braţul spre lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea schimbată în trădare, răzbunarea, hoţia, beţia, desfrânarea etc., iată numai câteva din nenumăratele biruinţe cu care câştigă satana pe om.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Sa, puterea diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult.

Sfântul Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul „s-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evr. 2, 14).

Fără îndoială, puterea satanei nu a fost distrusă definitivă pe pământ prin moartea de pe Golgota a Domnului Iisus. Judecata lumii, deci şi a diavolului, se va face la a doua venire a Fiului Omului. Până atunci, Dumnezeu îngăduie ademenirile, ispitele duhurilor necurate pentru încercarea aleşilor Lui.

Admirabil ne învaţă în această privinţă Sfântul Chiril din Ierusalim: „Dumnezeu îl îngăduie pe diavol pentru a împlini două lucruri: să fie făcut el de ruşine, fiind biruit de oamenii cei credincioşi, apoi să dea prilej credincioşilor să se încununeze”.

Duhurile cele rele sunt ca păsările răpitoare (Mat. 13, 4-10), ca semănătorii de neghină (Mat. 13, 25), ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Oamenii pătimaşi se fac slugi ale răului, fiindcă diavolul a furat cuvântul lui Dumnezeu din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască (Mat. 4, 15).

Dintru început, diavolul s-a dovedit cap al răutăţii, ispitind la rău pe oameni (I Cor. 7, 1), mincinos şi ucigător de oameni. Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un moment dat, stăpânire pe el.

Înţelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea răului în lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească toată creaţia. Libertatea cu care a fost înzestrat nu a fost îngrădită de porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Împlinirea acestei porunci l-ar fi întărit în bine; prin ascultare, el şi-ar fi dovedit iubirea faţă de creatorul său.

Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinţei şi a lipsei de iubire faţă de Creator. Răul urmează din înlocuirea existenţei şi a valorilor adevărate, rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu năluciri, falsificări, cu bunuri relative.

Aceasta o arată Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor…, au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23).

Deci viaţa creştinului trebuie să fie o mărturie continuă şi vie despre Hristos şi despre prezenţa Lui în viaţa noastră de fiecare zi.

Căci duhul cel rău nu-şi poate pune stăpânirea asupra cuiva, decât dacă acesta (omul) consimte într-un fel oarecare. „Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de voi”, zice Sfântul Apostol Iacob (4, 7).

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate vătăma un câine legat. Suntem muşcaţi numai atunci când ne apropiem de câine şi intrăm în cercul în care se mişcă. Aşa este diavolul: el ne poate birui numai în măsura în care noi consimţim la şoaptele lui, la ispitele lui.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi s-a făcut om ca noi, afară de păcat, ca să nimicească tirania diavolului şi lucrările lui: „Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (I Ioan 3, 8).

În lucrarea Sa mântuitoare, Mântuitorul Hristos a alungat demonii (Mat. 4, 24; Luca 3, 32; Fapte 10, 38) şi a vindecat bolnavii. Această putere de a alunga duhurile cele rele şi lucrarea lor, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli. „Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Mat. 10, 1).

Ajutorul nostru şi tăria împotriva ispitelor de tot felul este Hristos care ne împărtăşeşte harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii, săvârşite de episcop şi preot.

De ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi lipsit decât cel ce s-a înstrăinat de El şi petrece în afara Bisericii lui Hristos. Nu poate sta în comuniune cu Dumnezeu creştinul căruia Evanghelia şi prezenţa lui Hristos în viaţă îi rămân străine.

Pe acesta păcatul de tot felul a pus stăpânire, acuzându-l faţă de cuvântul lui Dumnezeu. El se simte înlănţuit şi mânat în locuri pustii, în afara cetăţii celorlalţi. El trăieşte în negaţii şi revolte împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor şi împotriva lui însuşi.

Cel care vorbeşte şi lucrează nu mai este el, ci altul care s-a sălăşluit în adâncul fiinţei lui, punând stăpânire pe el: „Care îţi este numele, a întrebat Hristos pe bărbatul din Evaghelie. Iar el a răspuns: Legiune, căci demoni mulţi intraseră în el. Şi îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă la adânc” (Luca 8, 30-31).

Omul se înstrăinase nu numai de Dumnezeu ci şi de el însuşi, căci nu mai răspunde el întrebării Mântuitorului, ci duhurile care puseseră stăpânire pe el. S-ar putea ca într-o astfel de situaţie să se creadă că omul (credinciosul) pierde orice responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, de îndată ce păcatul a pus stăpânire pe el.

Lucrurile nu stau aşa. Sfânta Evanghelie ne spune că bărbatul demonizat (îndrăcit), văzând pe Mântuitorul, a căzut la picioarele Lui şi a strigat cu glas mare: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca 8, 28). Deci nici cel mai înrăit păcătos nu pierde cu totul conştiinţa de Dumnezeu.

Păcatul întunecă mintea omului şi îl lipseşte de bucuriile vieţii, dar nu-i poate ascunde cu totul faţa şi cuvântul lui Dumnezeu. El, omul rămâne chip al lui Dumnezeu chiar şi în stare de păcat; desigur, un chip întunecat, desfigurat. În virtutea acestui chip, omul, oricât de păcătos ar fi la un moment dat, simte prezenţa lui Dumnezeu care îl caută şi-l cheamă la pocăinţă şi viaţa nouă.

Dar nu numai că îl cheamă prin Evanghelia Sa, ci îi dă şi remediul întoarcerii sale, care este Sfânta Taină a Spovedaniei. La scaunul duhovniciei sunt chemaţi toţi, ca după mărturisire cu pocăinţă a păcatelor şi greşelilor săvârşite, să ia harul iertării acestora de la Hristos prin Duhul Sfânt.

Aici, la scaunul spovedaniei, credinciosul se dezbracă de haina urâtă a păcatelor, iese de sub tirania diavolului şi se împacă cu Dumnezeu, unindu-se apoi cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei.

Viaţa cea nouă trebuie să fie o mărturisire cu cuvântul şi cu fapta a lui Hristos mai întâi în propria noastră viaţă. Hristos trebuie să-şi reia locul în centrul fiinţei noastre şi să prindă formă şi să crească în noi până la statura bărbatului desăvârşit (Efes. 4, 16).

Vieţuirea cea nouă şi desăvârşit creştină nu este o îndatorire de moment, ci de durată lungă şi cu eforturi continui pe linia binelui, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cei care nu pot înţelege şi realiza acest lucru, vor cere lui Hristos, ca şi gherghesenii din Evanghelie, să plece de la ei cât mai departe.

Mărturia noastră despre apartenenţa la Hristos şi la Biserica Lui trebuie să fie dată şi semenilor noştri prin fapte ale iubirii şi slujirii acestora după exemplul Mântuitorului care a venit să slujească lumii, pentru a o mântui.

Faptele de slujire a semenilor noştri sunt mărturia noastră creştină în această viaţă şi criteriul judecăţii obşteşti de la sfârşitul veacurilor, în faţa Dreptului Judecător: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 40).

Credinţa noastră creştină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoaşterea şi prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi lucrarea noastră. Să arătăm această prezenţă prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape şi de departe.

Bărbatul vindecat stătea la picioarele lui Iisus, dând mărturie celor care veniseră să-l vadă despre ce i-a făcut Dumnezeu, lui. Dar el a fost trimis de Mântuitorul să vestească acestea la ai săi şi la întreaga cetate.

Asemenea acestuia şi noi să mărturisim pe Hristos semănând fără întârziere, în jurul nostru, grâul curat al dragostei de oameni, al ajutorării, al cuvintelor bune, înţelepte şi ziditoare, al muncii cinstite şi al păcii cu toată fiinţa şi lucrarea noastră, ca să dobândim Împărăţia Cerurilor, gătită aleşilor săi. Amin.
Pr. Ion Cârciuleanu
Sursa: doxologia.ro