O poveste de Craciun

   A fost o dată ca niciodată un om care nu credea în Dumnezeu. Ba mai mult decât atât, nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură cu credinţa în simbolurile, valorile şi sărbătorile creştine. Soţia lui, însă, credea, şi ea şi-a crescut copiii să aibă, de asemenea, credinţă în Dumnezeu şi în Isus, în ciuda comentariilor lui negative, prin care se împotrivea la orice. Într-un Ajun al Crăciunului, încărcat de zăpadă, de viscol şi de ger, soţia lui şi-a luat copiii la un obicei creştin în satul în care locuiau. Obiceiul creştin se numea şi se mai numeşte colind.

L-a invitat şi pe el, dar a refuzat, spunând:
„Povestea asta cu naşterea Domnului nu are nici un sens !”
„De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”

Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. Bărbatul se uită afară pe fereastră, dar tot ce văzu era o furtună de zăpadă. S-a aşezat în fotoliu să se relaxeze înainte de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un pocnet.

A deschis uşa, sperând să-şi dea seama ce se întâmplase, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovi fereastra.

În câmpul de lângă casa lui a văzut un stol de gâşte sălbatice.
Se pare că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai putut înainta. S-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi fără adăpost. Îşi mişcau aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un rezultat. Câteva din ele s-au izbit de geam … sau cel puţin asta credea bărbatul.

Văzând gâştele dezorientate şi vulnerabile, a vrut să le ajute.
„Ferma ar fi un loc grozav pentru ele”, s-a gândit el.
„Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să aştepte sfârşitul furtunii.”

Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uită şi asteptă, sperând că ele vor observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un rezultat şi se părea că nu au observat ferma şi nici nu şi-au dat seama ce ar însemna ferma pentru ele. Bărbatul încerca să le atragă atenţia, dar nu reuşea decât să le sperie şi ele s-au mutat mai departe.
El a intrat în casă şi a iesit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de fărâmituri care să le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles.
S-a dus în spatele lor şi a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit şi mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile, numai spre fermă nu.
Nimic din ce a facut nu le-a determinat pe gâşte să intre în ferma unde le-ar fi fost cald şi ar fi fost în siguranţă.

„De ce nu mă urmează ?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii ?”

El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi simplu nu vor urma un om.
„Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”, a spus el tare. Atunci i-a venit ideea.
A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre celelalte direct în fermă … şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur. Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment, în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez.”

Apoi s-a gândit la ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om ? Este ridicol ! Este ilogic !”

Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu.
Noi am fost ca şi gâştele – orbi, pierduţi, distruşi. Iar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său să devină ca noi pentru a ne arăta calea şi pentru a ne salva.

„Aceasta este adevărata însemnătate a Craciunului”, şi-a dat el seama. În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând.
Dintr-o dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul şi de ce a venit Isus.
Ani de îndoială şi necredintă au dispărut ca şi furtuna trecătoare. S-a aplecat în genunchi, pe zăpadă şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi din furtună !”

Fie ca bucuria Crăciunului să vă însufleţească, să vă lumineze şi să vă înalţe spiritele …
Forum Crestin Ortodox