Pomenirea morţilor, „semn al dragostei celor de aici, pentru cei care au plecat“

16-colacei_0In Postul Mare, în care cu toţii ne pregătim pentru sărbătoarea Învierii Domnului, ne-am obişnuit să nu-i uităm şi să-i pomenim şi pe cei dragi din familie, plecaţi în lumea veşniciei. Pomenirea morţilor în sâmbetele din perioada prepascală este un obicei împământenit în toată Moldova, cultul pentru cei adormiţi având rădăcini vechi în tradiţia noastră.

Postul Mare este, prin excelenţă, un timp al rugăciunii, al pregătirii sufletului şi trupului pentru una dintre cele mai mari sărbători ale creştinătăţii: Învierea Domnului. O perioadă în care încercăm, cu toţii, să fim mai buni, mai sinceri cu noi şi cu ceilalţi, să dăruim mai mult decât în alte rânduri, să căutăm timp să-i ascultăm pe cei de lângă noi. Trăită de fiecare în mod particular, această perioadă creşte în intensitate odată cu apropierea Paştilor.

Şi dacă în aceste zile ne străduim să ne regăsim pe noi înşine, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, prin rugăciune, e bine să nu-i uităm nici pe cei dragi nouă, plecaţi din lumea aceasta, şi să-i pomenim.

În Moldova, ca şi în celelalte regiuni ale ţării, cultul morţilor are rădăcini adânci în tradiţia populară. Nu cred să existe familie care să nu facă măcar o pomenire la biserică într-una din sâmbetele din Postul Mare, rânduite tocmai pentru aceste slujbe speciale. Aşa cum n-ar trebui să existe mormânt necurăţat şi nepregătit pentru sărbătoarea Învierii.

Pomenirea celor adormiţi este considerată ca fiind o datorie de suflet a fiecărui creştin. De aceea, în Postul Mare, mai mult ca oricând, această datorie este respectată cu sfinţenie. Aducerea aminte, pomenirea lor în rugăciune constituie un prilej de comuniune, de legătură spirituală cu cei răposaţi. “Pentru noi, cei care suntem aici, cei care au plecat sunt totdeauna în dragostea noastră. Ei sunt pentru început durere, pentru totdeauna sunt un dor, dar Mântuitorul ne spune că ne vom întâlni cu ei. Ei, bine, până la această întâlnire, noi ne putem întâlni cu cei care au plecat, în rugăciune. Ne întâlnim în Hristos”, spune părintele Mircea Stoleriu de la Biserica “Adormirea Maicii Domnului”, Galata.

Sâmbetele Postului Mare, zile dedicate pomenirii celor morţi

Rânduiala Bisericii, ca în fiecare dintre sâmbetele postului ce precedă Învierea să se facă slujbe speciale de pomenire a morţilor, se împleteşte şi cu ceea ce există înrădăcinat în tradiţia populară românească.

Tradiţia datului de pomană, de sufletul celui adormit, aşa cum se spune în popor, este împământenită şi respectată cu sfinţenie. “În Postul Mare, Biserica a rânduit ca pomenirile morţilor să se facă în mod deosebit în zilele de sâmbătă. S-a ales această zi, pentru că, după cum ştim, în ziua de sâmbătă Hristos era cu cei morţi şi, cu dumnezeirea Sa, biruia puterile iadului, biruia moartea şi urma să învieze duminica”, mai spune părintele Stoleriu.

Tot acest şir de pomeniri începe, aşadar, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşatei Judecăţi şi se încheie în sâmbăta lui Lazăr, cea pe care o consemnează astăzi calendarul ortodox. “Slujbele de pomenire au menirea de a ne pune în legătură cu cei care nu mai sunt, de a ne arăta dragostea faţă de ei, dar, în acelaşi timp, de a ne arăta şi nouă că suntem muritori. Aceste pomeniri le sunt şi lor, şi nouă de folos. Noi, aici, suntem Biserica luptătoare, ei sunt Biserica triumfătoare şi, împreună, împlinim în felul acesta ideea de Biserică”, precizează pr. Mircea Stoleriu.

Plăcinte de post de sufletul celor adormiţi, la Moşii de Florii

Tradiţia populară consemnează două zile cu semnificaţii deosebite în ceea ce priveşte cultul morţilor: sâmbăta ce precedă Floriile (Moşii de Florii), când obiceiul spune că este aproape obligatoriu să dăm de pomană plăcinte de post, în amintirea celor plecaţi, şi Joia Mare, când se dau de pomană cofiţe cu apă şi colăcei.

“Legat de sâmbăta ce precedă Floriile, cunoscută în calendarul ortodox ca Sâmbăta lui Lazăr, în popor există şi o legendă. Se spune că a existat şi un Lăzărică, care, fiind ţinut în braţe de mama sa, care era ocupată cu tot felul de treburi în gospodărie, a rugat-o mereu să-i facă nişte plăcinte, că tare-i mai era dor. Mama, luată de vârtejul treburilor, n-a putut să-i facă atunci când şi-a dorit, iar Lăzărică a murit de dorul de plăcinte. Şi de aceea, spune legenda, e bine ca de Moşii de Florii să dăm plăcinte de pomană. Apoi, cea de-a doua zi cu o conotaţie specială este Joia Mare, când, de dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, în faţa fiecărei case se făceau grămăjoare de beţe de alun şi se aprindeau focurile. Iar în jurul acestor focuri se aşezau scăunelele cu picioare joase, se puneau nişte cofiţe cu apă, iar deasupra cofiţelor se aşezau colăcei. Se credea că începând din Joia Mare şi până se termină Sfintele sărbători ale Paştilor morţii din familie vor fi prezenţi în casele de unde au plecat. Şi, având în vedere că Paştile e devreme, într-o perioadă în care încă e frig, cum să-i aştepţi pe cei dragi decât făcând cald chiar de la intrarea în casă, aşezând scăunele pe care să se odihnească”, explică etnograful Angela Olariu, coordonatoarea Departamentului pentru promovarea valorilor şi tradiţiilor naţionale al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

“Unde dai, Dumnezeu îţi dă şi înmulţeşte”

În fiecare dintre aceste sâmbete, oamenii aduc la biserică jertfe, se oficiază slujbe de pomenire pentru cei adormiţi şi se împart pachete cu mâncare sau se dă de pomană ceva din ceea ce răposatului îi plăcea foarte mult în timpul vieţii. A da de pomană de sufletul celui pe care îl pomeneşti, spune tradiţia, înseamnă a da ceva din sufletul tău. Iar a ceda ceva care-ţi aparţine este jertfa cea mai plăcută lui Dumnezeu.

“Pomenirea morţilor este înainte de toate un semn al dragostei celor de aici către cei care au plecat de aici. E şi un semn al credinţei că viaţa noastră nu se încheie odată cu moartea, ci ea continuă şi după aceasta”, subliniază pr. Mircea Stoleriu.

În tradiţia populară, legat de perioada Paştilor, trei aspecte erau foarte clare: cerurile sunt deschise, Dumnezeu îţi ascultă şi îţi îndeplineşte orice rugăminte, iar sufletele celor adormiţi se întorc la casele de unde au plecat. “Tocmai de aceea, mai ales în sate, există şi acum credinţa că trebuie să dai de pomană, de sufletul celui adormit, ceva din ce-i plăcea acestuia în timpul vieţii. De asemenea, e bine să dai ceva făcut de mâna ta, în casă, o plăcintă sau un colăcel, din făina de grâu cea mai bună. Pentru că în popor există convingerea că pe fiecare bob de grâu este chipul lui Hristos. Oamenii au chiar şi o vorbă: “Unde dai, Dumnezeu îţi dă şi înmulţeşte”, explică etnograful Angela Olariu.

Pentru slujba de pomenire, femeile aduc la biserică vin, colăcei şi colivă, toate având semnificaţii speciale în tradiţia ortodoxă. “Vinul şi pâinea sau colacii sunt o prefigurare a Liturghiei, când devin Trupul şi Sângele Domnului. Coliva, făcută din boabe de grâu, este simbolul Bisericii. Aromatele din care este făcută simbolizează darurile Bisericii. În boabele de grâu ne regăsim noi înşine, dar tot acolo îi întâlnim şi pe cei pe care îi pomenim. Iar lumânarea, care însoţeşte toate aceste daruri, este semnul prezenţei lui Hristos în vieţile noastre”, arată părintele Stoleriu.
sursa:Doxologia.ro Otilia Bălinișteanu