Psalmul 50, rugaciune a Sfintei Liturghii

Psalmul 50 ocupa un rol aparte, atat in rugaciunea comunitara a Bisericii, cat si in cea particulara a crestinului. Il intalnim, spre exemplu, in randuieli liturgice precum Utrenia, Pavecernita, Ceasul al III-lea, Canoanele de tamaduire ale sfintilor (paraclise), molitfele ce se citesc inaintea Sfintei Spovedanii, dar si in canonul rugaciunilor de dimineata. Mai mult, asemenea Rugaciunilor incepatoare, Crezului sau Rugaciunii lui Iisus, Psalmul 50 poate fi rostit de catre crestini in orice imprejurare. Exista insa o intrebuintare cu totul speciala a sa in lumina careia acesta ni se dezvaluie in chip si mai profund, aceea de rugaciune in cadrul Sfintei Liturghii. Psalmul 50 este singurul psalm randuit a fi rostit integral la fiecare Sfanta Liturghie (a Sfantului Ioan Gura de Aur si a Sfantului Vasile cel Mare).

In timp ce in biserica se canta Heruvicul, chiar inainte de Vohodul Mare, cand Cinstitele Daruri sunt purtate in procesiune in naosul locasului de cult si asezate apoi pe Sfanta Masa, preotul tamaiaza dupa randuiala cadirii celei mici (altarul, icoanele catapetesmei, icoanele de pe iconostas, credinciosii din naos), rostind in taina Psalmul 50. Preotul rosteste din psalm pana la versetul 17: “Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu va urgisi”. Continuarea psalmului este rostita dupa Vohodul Mare atunci cand Cinstitele Daruri sunt asezate pe Sfanta Masa: “Fa bine, Doamne, intru bunavoirea Ta, Sionului, si sa se zideasca zidurile Ierusalimului. Atunci binevoi-vei jertfa dreptatii, prinosul si arderi de tot; atunci vor pune pre altarul tau vitei”.

Faptul ca Sfintii Parinti au randuit aceasta rugaciune, ce exprima o pocainta profunda, in acest moment liturgic al Sfintei si Dumnezeiestii Liturghii nu este unul intamplator. Insa pentru a descoperi acest sens este nevoie, mai intai de toate, sa ne amintim contextul in care Imparatul David a scris acest psalm.

Psalmul 50 a fost scris de catre Imparatul David dupa ce acesta si-a recunoscut si marturisit pacatele inaintea Prorocului Natan. Psalmul insa ne arata constientizarea starii sale de pacatosenie, fara a arata in mod explicit care sunt aceste pacate pentru care se caieste. Despre acestea aflam insa din episodul biblic intalnit la 2 Sam 12.

Prorocul David a savarsit adulter cu Betseba, sotia lui Urie Hititul. Betseba ramanand insarcinata, David a hotarat sa-i spuna adevarul lui Urie, cerandu-i acestuia si sotiei sale, sa minta in legatura cu paterniatea copilului. Urie a refuzat insa sa faca acest lucru. In timp ce Urie se afla la razboi impreuna cu armata israelita, David i-a trimis un mesaj lui Ioab, comandantul ostirii, in care ii cerea acestuia sa-l abandoneze pe Urie pe campul de lupta spre a fi omorat.

Prin urmare, preotul rosteste la Sfanta Liturghie rugaciunea de pocainta a unui om vinovat de adulter si crima, o rugaciune pe care si-o insuseste in chip personal, in momentul de pregatire pentru aducerea Sfintei Jerfe. Nu trebuie sa ne contrarieze faptul ca preotul se pocaieste pentru niste pacate pe care nu le-a savarsit cu fapta. Pocainta vizeaza si acele pacate infaptuite cu gandul, pornite din coruptia si poftele cele pacatoase ale inimii.

In predica de pe Munte Mantuitorul Insusi ne vorbeste despre pacatul adulterului, spund ca “oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui”. Matei 5:27-28).

De asemenea, legat de crima, pe langa actul in sine, aceasta este inteleasa de Sfinti Parinti Precum Sfantul Ioan Gura de Aur si Sfantul Vasile cel Mare si ca lipsa a milosteniei fata de cei aflati la limita subzistentei. Iubirea egoista de sine, in acest context, al neparticiparii la suferinta si nevoile semenilor, ne transforma in ucigasi de semeni.

In acelasi timp, prin aceasta rugaciune de pocainta preotul nu-si asuma doar pacatele personale, ci si pe ale intregii comunitati euharistice, deoarece membrii clerului aduc Sfanta Jertfa numai impreuna cu credinciosii. Preotul, insa, in mod particular, prin harul preotiei si prin chemarea speciala de slujire a Bisericii, devine chip al lui Hristos, mijlocind pentru iertarea pacatelor oamenilor inaintea lui Dumnezeu. Acesta lucrare de mijlocire a preotului reiese si din alte rugaciuni din randuiala Sfintei Liturghii: “fa-ne vrednici a-Ti aduce Tie daruri si jertfe duhovnicesti, pentru pacatele noastre si pentru cele din nestiinta ale poporului.” (Rugaciunea punerii inainte)

In timp ce preotul rosteste Psalmul 50, in biserica se canta Heruvicul: “Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit-sfanta cantare aducem, toata grija cea lumeasca sa o lepadam… Ca pe Imparatul tuturor, sa primim pe Cel inconjurat in chip nevazut de cetele Ingeresti. Aliluia, aliluia, aliluia.”

Acest fapt ne arata ca pe langa grijile lumesti suntem chemati sa lepadam inaintea Domnului si pacatele noastre pentru ca, avand pace in inima, sa aducem Sfanta Jertfa.

Simtul pacatoseniei, vederea propriilor pacate, nu vine raportand comportamentul nostru la o simpla forma de moralitate sau lege. El se manifesta in prezenta lui Dumnezeu Insusi, a sfinteniei Sale. Numai in lumina sfinteniei dumnezeiesti putem sa ne simtim starea de pacatosenie. Si, intr-adevar, in acel moment ne simtim asemenea criminalilor si celor ce savarsesc adulter. Cu cat mai profund participam la sfintenia dumenezeiasca, cu atat vom putea marturisi mai sincer ca  “suntem cei dintai dintre pacatosi”.

Dar Psalmul 50 nu este numai o expresie a pocaintei si dezgustului fata de propriile pacate. El ne descopera ca sfintenia coplesitoare a lui Dumnezeu este cea care ni se face sursa unei pocainte profunde si autentice. Iar aceasta este in mod particular legata de primirea Duhului Sfant.

Rostirea acestui psalm este o pregatire pentru epicleza, cand chemam Duhul Sfant sa preschimbe painea si vinul in Trupul si Sangele Mantuitorului. In acest sens, in Psalmul 50 preotul spune: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule, si Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele. Nu ma lepada dela fata ta, si Duhul tau cel Sfant nu lua dela mine.”

Psalmul 50 nu este o forma morbida si ursuza de plangere a pacatelor. El ne reaminteste ca pocainta isi gaseste implinirea nu cautand in urma la pacatele noastre, disperand, ci privind inainte cu nadejde si credinta. Privirea nu este atintita “inspre pamant”, inspre adancurile iadului, ci “inspre cer”, inspre Imparatia lui Dumnezeu.

Acest psalm este o rugaciune datatoare de nadejde: “Stropi-ma-vei cu isop, si ma voi curati; spala-ma-vei, si mai vartos decat zapada ma voi albi. Auzului meu vei da bucurie si veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Intoarce fata ta de catre pacatele mele, si toate faradelegile mele sterge.”

Mai mult, ni se reaminteste ca Dumnezeu aude rugaciunea si pocainta inimii noastre: “Doamne, buzele mele vei deschide, si gura mea va vesti lauda ta. Ca de-ai fi voit jertfa, as fi dat: arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu, duhul zdrobit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu va urgisi.”

Pe langa umilinta inimii, Dumnezeu vrea de la noi mila si pace. Aceasta este jerfa pe care Dumnezeu o cere de la noi. Trebuie sa ne intorcem catre El prin pocainta, sa lasam la o parte toate certurile si neintelegerile, toata mandria si nedreptatea, impacandu-ne unii cu ceilalti. De altfel, nu vom putea oferi Domnului si semenilor mila si pace atat timp cat noi nu le avem.

Radu Alexandru
crestinortodox.ro