In gândirea biblică şi patristică, atotputernicia lui Dumnezeu nu este un fapt săvârşit şi încheiat, ca şi cum ar fi vorba despre ideile nemişcate dinlăuntrul fiinţei dumnezeieşti, care se manifestă acum în timp. In acest caz, independenţa reală a lui Dumnezeu faţă de lume şi libertatea fiinţelor raţionale s-ar modifica prin mijlocirea unui gen de fatalitate augustiniană, de care ar fi dependent nu doar omul, ci şi Dumnezeu. Dimpotrivă, tradiţia iudeo-creştină răsăriteană greacă s-a păzit pe sine, aşa cum vom vedea, de asemenea idei filosofice primejdioase prin insistarea asupra dogmei creaţiei reale şi din nimic, în acord cu care lumea nu este emanaţia sau copia arhetipurilor fiinţei dumnezeieşti, ci rodul voii şi lucrării dumnezeieşti.
Fiinţele raţionale create de Dumnezeu nu sunt copii ale presupuselor arhetipuri aflate în fiinţa lui Dumnezeu fiindcă intr-un asemenea caz ar fi dependente de un gen anume de predestinaţie absolută; făpturile zidite sunt cu adevărat libere întrucât sunt în afara fiinţei dumnezeieşti, chiar dacă în decursul existenţei sunt continuu şi neîncetat dependente de voia şi lucrarea dumnezeieşti. Una dintre aceste creaţii, pe deplin liberă şi după voia proprie independentă de Dumnezeu, este şi satana, care, asemenea tuturor făpturilor zidite, nu este icoana unui arhetip din fiinţa dumnezeiască, nici rău după fiinţă. Este rău şi făcător-de-rău, asemenea oamenilor răi, numai după voinţă şi lucrare.
Prin urmare, atotputernicia lui Dumnezeu nu se întinde, prin voia şi lucrarea Sa, asupra libertăţii fiinţelor raţionale. Atotputernicia dumnezeiască asupra lumii, asemenea tuturor relaţiilor dumnezeieşti cu lumea, nu aparţine fiinţei dumnezeieşti. Aşadar, atotputernicia dumnezeiască nu este micşorată din pricina faptului că răul va fi distrus în cele din urmă de obşte. Pentru prezent, au loc multe nedreptăţi şi absurdităţi, în pofida voinţei lui Dumnezeu. Dumnezeu combate răul, însă nu prin violenţă şi prin suprimarea libertăţii făpturilor, ci [o face] ca un îndelung-răbdător, prin iubire şi dreptate, fără ca fiinţa dumnezeiască să aibă ceva de suferit şi, totodată, fără a se diminua libertatea şi realitatea răului.
In clipa în care libertatea răului ar fi anihilată în vreun fel, atunci în mod automat Dumnezeu ar deveni autor al răului. Cel ce curmă libertatea răului trebuie fie să desfiinţeze răul, fie să-şi asume el însuşi răspunderea pentru existenţa lui. Astfel, Augustin, făcându-şi griji din pricina eventualei contestări a atotputerniciei lui Dumnezeu şi neavând răbdare să aştepte descoperirea acesteia la cea de-a Doua Parusie, s-a grăbit să o consolideze filosofic prin raportarea anagogică la fiinţa dumnezeiască. Străduindu-se să apere puterea lui Dumnezeu, i-a privat pe diavol şi pe om de libertate şi a sfârşit prin a atribui răul lui Dumnezeu, sub pretextul vinovăţiei oamenilor faţă de El chiar înainte de a vedea aceştia lumina zilei.
Impărăţia desăvârşită a lui Dumnezeu nu este încă o realitate generalizată. La început s-a arătat prin proroci ca făgăduinţă, apoi s-a împlinit în Hristos prin învierea sufletelor aflate în stăpânirea diavolului şi a morţii; se propagă în viaţa Bisericii pe temeiul Sfintelor Taine şi va precumpăni în chip absolut la a Doua Venire, odată cu învierea trupurilor tuturor celor morţi în vederea Judecăţii de obşte, astfel că vremea de acum a fărădelegii şi nedreptăţii va fi nimicită, între timp există pentru toţi două căi (a vieţii şi a morţii): „pe una sunt aşezaţi îngerii luminători ai lui Dumnezeu, iar pe cealaltă, îngerii satanei; şi unul [dintre domni] e Domnul din veac şi până în veac, iar celălalt – stăpânul vremii de acum a fărădelegii”.
Fragment din cartea “Pacatul stramosesc”, Editura Sophia
crestinortodox.ro