Starea sufletească ce îţi aşază în toată fiinţa liniştea şi odihna

imagini fericire  Blândeţea este cel dintâi rod al bunătăţii şi iubirii aproapelui, o stare echilibrată şi liniştită a sufletului. Cel blând are grijă să nu supere pe nimeni şi să nu se supere de nimic, arătându-se întotdeauna smerit. Iar dacă se întâmplă ceva potrivnic dorinţelor lui, nu se lasă pradă mâniei şi, mai presus de toate, nu se răzbună. Un interviu oferit de protosinghelul Hariton Negrea, care explică înţelesurile Fericirii a III-a, adresată celor blânzi.

Fericirea a treia: “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”. (Matei 5, 5) 

Preacuvioase părinte, vorbiţi-ne despre contextul în care a fost rostită Fericirea care se adresează celor „blânzi“.

Mulţimea strânsă în jurul blândeţii Domnului Hristos primea, pe lângă tămăduirea trupească şi sufletească, cuvântul mântuitor. Privind la cei ce-L ascultau pe munte, Mântuitorul Hristos i-a văzut răpuşi de dejnădejde, întristaţi, asupriţi, sătui de viaţa grea, de tragediile pe care le trăiau zilnic: femeile erau desconsiderate, bărbaţii duşi în robie…. Privind spre ei, se remarcă în alt loc din Sfânta Scriptură, Hristos i-a văzut ca pe nişte oi fără păstor şi chiar a exclamat: Milă mi-este de popor. Acesta ar fi în linii mari contextul adresării Mântuitorului Hristos, în timpul Predicii de pe Muntele Măslinilor, către oamenii răbdători, pe care îi îndeamnă la cultivarea blândeţii.

Ce înseamnă să fii blând?

Blândeţea presupune o stare sufletească ce îţi aşază în toată fiinţa liniştea, odihna. Cel blând se arată a fi după chipul Domnului, Care era blând şi smerit cu inima. Blândeţea înseamnă să ai pace înlăuntrul tău, pe care o transmiţi celor din jur. Cel blând este împăcat cu Dumnezeu şi cu sine, este iertător şi împăciuitor, creează în jurul său oameni apropiaţi de Dumnezeu. Blândeţea covârşeşte chiar pe cei răi şi mai puţin necredincioşi sau indiferenţi.

Sfinţia Voastră aveţi o pace, o blândeţe care se reflectă în viaţa de mănăstire şi în activitatea cu semenii, cum o cultivaţi?

Îmi doresc să ating blândeţea, dar de câte ori privesc spre mine, întotdeauna consider că mai este de adăugat câte ceva, de aşezat ceva. Virtutea blândeţii se lucrează toată viaţa. Să încercăm să le arătăm celor din jur frumuseţea blândeţii! Să ne întărim blândeţea prin spovedanie, prin citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Când suntem în biserică, lângă duhovnic, când suntem în poruncile lui Dumnezeu, atunci ne găsim în casa blândeţii.

Pământul pe care-l vor moşteni cei blânzi

Cum să înţelegem că cei blânzi vor moşteni pământul? Vor trăi o tinereţe fără bătrâneţe?

Nu e vorba neapărat de pământul pe care trăim. Este vorba de pământul lăuntric şi despre cel veşnic. Teologii noştri spun că Fericirile sunt o cântare a treptelor către iubirea lui Dumnezeu. Iar ca să ajungi la această moştenire presupune să ai şi fericirea celor smeriţi, a celor care au lepădarea de sine – a celor săraci cu duhul – şi a celor care plâng, pentru că prin lacrimile pocăinţei, ale părerii de rău, însoţite de dorinţa de a nu mai repeta greşelile, udăm pământul lăuntric. În felul acesta devenim moştenitori ai unui pământ peste care coboară harul lui Dumnezeu şi-l face roditor. Aşa i-a spus Mântuitorul Hristos femeii cananeence, că dacă ea ar fi cunoscut harul lui Dumnezeu, şi-ar fi dat seama Cine îi cere să bea. Deci omul, făcut din ţărână, însufleţit de suflarea divină, când cunoaşte harul lui Dumnezeu, devine pământ lucrător al faptelor bune şi al vieţii duhovniceşti. Femeia samarineancă, după ce a primit mângâierea şi pacea Domnului în suflet, a putut să vestească şi celorlalţi.

Un alt înţeles care se desprinde din această Fericire este cuprins în cuvintele scripturistice pământ nou şi cer nou. Este vorba de pământul împărăţit de Dumnezeu, unde nu va mai exista păcat, nici durere, nici suspin. Şi acesta este pământul pe care-l vor moşteni cei blânzi.

Ce să spun despre tinereţea fără bătrâneţe a basmului…, căci cu toţii ne vom duce dincolo, unde vom primi plata – fericire sau chin. Cel care a dobândit însă virtutea blândeţii putem spune că trăieşte o viaţă fără de moarte.

De ce unora ca aceştia li se promite moştenirea pământului, iar celor dintâi fericiţi (săracilor cu duhul) li se făgăduieşte împărăţia cerurilor?

Consider că şi unii şi alţii sunt la fel de răsplătiţi. Celor blânzi li se promite moştenirea acestui pământ care are chipul pământului nou, al pământului lăuntric plin de har, cu daruri duhovniceşti, iar celor săraci cu duhul, împărăţia cerurilor. Şi aşa cum spunea un părinte teolog, împărăţia este acolo unde este prezent Împăratul. Iar Împăratul a coborât pe pământ, sub chipul Omului, şi împărăţia Lui a venit aici, pe pământ. Şi după ce ne-a oferit jertfa Lui răscumpărătoare, înviind, S-a înălţat la cer cu acest trup îndumnezeit, iar aceasta înseamnă că şi pământul s-a ridicat la cer. În concluzie, şi cei săraci cu duhul, şi cei blânzi moştenesc aceeaşi fericire, aceea de a fi în prezenţa Împăratului Hristos.

„Să avem grijă ca iertarea noastră să fie deplină!“

Care este învăţătura care se desprinde din această Fericire?

Învăţătura aceasta este, pe scurt: lucrarea virtuţii blândeţii îţi aduce răsplată în împărăţia lui Dumnezeu, o răsplată care te face fericit. Lucrarea virtuţii se face prin efortul personal, încununat de harul, de ajutorul lui Dumnezeu. Iar efortul personal presupune să nu fim răutăcioşi, să nu ne mâniem atât de uşor şi să avem grijă ca iertarea noastră să fie deplină.

Dacă ar fi după puterea mea, aş afişa pe notariate, pe judecătorii, pe penitenciare, pe toate instituţiile publice de acest gen, unde au loc dispute pentru partea materială ce ţine de lumea trecătoare, această Fericire.

Cum putem împlini Fericirea a treia?

Fericirea celor blânzi o putem împlini atunci când începem să lucrăm cu ea. Primul pas este să ne rugăm lui Dumnezeu să ne-o dăruiască. Şi să ne străduim să o practicăm în relaţiile cu oamenii, în ispite, care au tendinţa să ne transforme în nişte oameni justiţiari, duri, extrem de exigenţi. Ispitele, necazurile ne vin ca o examinare; în felul acesta ne dăm seama dacă lucrăm virtutea bunătăţii şi am reuşit să dobândim câtuşi de puţin. Şi este foarte greu să dobândim această calitate, dacă nu suntem în comuniune cu Dumnezeu. În fiecare zi să lucrăm la ea!

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi împlinirea acestei Fericiri?

Da, avem multe îndemnuri şi întruchipări ale acestei virtuţi în vieţile marilor noştri Părinţi, care au răspuns iubirii şi blândeţii Domnului nostru, blândul Păstor, Cel atât de cântat şi recitat în poezii şi imne creştine.

Şi Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, a fost chip al blândeţii, cum ne spune Tradiţia Bisericii noastre şi cum cântăm în frumoasele noastre colinde: „… sta Iosif cu faţa-i blândă“. Acesta este un motiv în plus, încă un imbold, pentru cultivarea acestei virtuţi, care ne face aleşi, precum l-a arătat şi pe Iosif, cel cu suflet nobil.
sursa:http://ziarullumina.ro/