A patra Duminica dupa Pasti – Vrei sa te faci sanatos?

    Pericopa evanghelica din cea de-a patra Duminica dupa Pasti ne pune in fata un om care suferea de o boala veche, o paralizie generalizata, care-l obliga sa zaca intins pe o targa, dar a carui adevarata mare suferinta era singuratatea. Era unul din zecile – daca nu sutele – de bolnavi care zaceau in cele cinci foisoare ale unui bazin din cetatea Ierusalimului, Betezda, nume ce se traduce “Casa Milostivirii”. Dupa toate probabilitatile, numele i se datora faptului ca in el se petreceau minuni. Din cand in cand, un inger al milostivului Dumnezeu se pogora in apa si o agita cu aripile. Minunea devenea operanta asupra primului suferind care se arunca in apa: de indata, el devenea sanatos.

Ierusalimul era in sarbatoare, iudei din toate colturile lumii veneau la templu. Nici foisoarele Betezdei nu erau scutite de forfota. Unii aveau cunostinte printre bolnavi, altii le imparteau ajutoare, altii umblau printre ei din simpla curiozitate, sau – cine stie? – nutrind dorinta secreta de a fi martorii unei minuni. Se stia ca ingerul Domnului se pogora “din cand in cand”, adica prin surpriza, la un timp nedeterminat, ceva in genul a ceea ce stim noi acum despre Parusie, adica despre a doua venire a Domnului.

Iata ca din multimea miscatoare Se desprinde Iisus, care Se opreste langa paraliticul nostru si-i pune o intrebare retorica: “Vrei sa te faci sanatos?”. O intrebare retorica e oarecum de prisos, deoarece in ea se afla si raspunsul. Replica ar fi fost: – Auzi colo, oare nu pentru asta stau eu aici de treizeci si opt de ani, adica de o viata de om?… In fapt, intrebarea lui Iisus urmareste nu raspunsul deja stiut, ci marturisirea motivatiei lui: De ce, dupa atata amar de vreme, nu te-ai facut sanatos? Paraliticul il intuieste si motiveaza: “Doamne, om nu am ca sa ma arunce in scaldatoare cand se tulbura apa; ca pana merg eu, altul se coboara inaintea mea”.

De aici trebuie sa desprindem doua lucruri. Mai intai, acest loc de suferinta presupunea o permanenta stare de veghe, ziua si noaptea, pentru ca bolnavul sa nu rateze momentul oportun. In al doilea rand, fiecare suferind avea alaturi unul, doi sau mai multi oameni, fie rude, fie prieteni, fie voluntari anonimi, care il asistau, permanent sau prin rotatie, si care il aruncau in apa exact cand trebuia. Ei bine, paraliticul nostru nu avea pe nimeni. Nu cunoastem cauza. Poate ca nu era localnic, poate ca venise de undeva de departe, poate ca nu avea rude si nici prieteni, si nici ca cineva dintre pelerinii Ierusalimului se indurase sa stea cu el macar o zi, macar un ceas. Personalul de serviciu al asezamantului – de obicei, platit – se simtea obligat doar sa-i aduca hrana si, eventual, sa-i schimbe asternutul de pe targa. “Restul” nu privea pe nimeni, il privea doar pe el. Iar el isi traise treizeci si opt de ani din viata asteptand, asteptand, asteptand… Asteptarea insa presupune, neaparat, speranta. Nimic nu se intampla cu el in Betezda, dar el continua sa spere. Mai mult, parea impacat cu gandul ca, chiar daca speranta i se va dovedi zadarnica si ca minunea, pana la urma, nu se va petrece, el si-a facut datoria de a spera. Este ca si cum, in zilele noastre, cineva a jucat toata viata la loterie fara sa fi castigat vreodata, dar moare cu gandul ca, cel putin, a incercat.

+ Bartolomeu Anania
crestinortodox.ro