Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa

   Cel orb cu trupul își cunoaște nenorocirea prin mijlocirea minții – însă cine va putea încredința sufletul că este orb duhovnicește?

Cel orb cu trupul nu își iubește starea, însă cel orb duhovnicește își iubește, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubește și năzuiește lumina cea materială, însă pentru cel orb cu duhul lumina duhovnicească este nesuferită. Cei orbi cu trupul nu își îngăduie niciodată să se sfădească cu cei ce văd în privința celor pe care nu le pot zări; cei orbi duhovnicește au însă neclintita încredințare că văd limpede și curat, ba chiar îi numesc orbi pe cei care nu gândesc și nu se poartă la fel ca ei. Cel orb trupește nu se apucă niciodată să fie călăuză altuia pe un drum pe care nu-l știe; cei orbi cu duhul însă chiar se propun ca îndrumători altora, ducându-i în rătăcire.

Cine își dă seama de orbirea sa duhovnicească încetează a mai nădăjdui în sine și în dreptatea sa și, asemenea Prorocului David, strigă: „Doamne! Deschide ochii mei și voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalmul 118, 18).

(Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2011, pp. 63-64)
doxologia.ro