Copilaria, varsta Imparatiei

Noul Testament nu pastreaza numeroase consemnari in care sa fie mentionati copii. Dintre acestea, mai cunoscute sunt invierea fiicei vaduvei din Nain, vindecarea  copilului lunatic, de catre Mantuitorul. Poate cel mai cunoscut eveniment, in acest sens, este cel in care Hristos isi arata nemultumirea in legatura cu faptul ca ucenicii nu permiteau copiilor sa se apropie de El.

Dintre cei trei Evanghelisti ce relateaza aceasta intamplare, Sfantul Marcu – pe langa Matei si Luca – ofera descrierea cea mai detaliata. Acesta arata ca dragostea Domnului pentru copii este mai mare decat smerenia si rabdarea de care dadea dovada uneori, tolerand nedreptatile oamenilor. Mantuitorul si-a exprimat astfel mahnirea din cauza discipolilor Sai. Sfantul Evanghelist Marcu ne spune ca Mantuitorul “S-a suparat”, vazand ca ucenicii ii certau pe cei ce aduceau copii la El, pentru a se atinge de acestia. Tot din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Mantuitorul, “luandu-i in brate, Si-a pus mainile pe ei si i-a binecuvantat.” (Mc. 10; 16)

Domnul isi justifica dragostea fata de copii aratand calitatile lor si pentru cei ce doresc sa intre in Imparatia Cerurilor, aceste calitati El le propune drept exemple de urmat, spunand: “Cel ce nu va primi imparatia lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra in ea” (Mc. 10; 15).

In tumultul vietii de zi cu zi, pe prea putini, daca nu pe nimeni, nu mai preocupa faptul de a fi asemenea pruncilor in ceea ce priveste nerautatea, tinerea de minte a raului si multe altele. Poate din acest motiv, Imparatia Cerurilor ni se pare multora dintre noi o realitate foarte indepartata, poate chiar de neatins.

Imparatia lui Dumnezeu trebuie acceptata in inima cu aceeasi neprihanire, inocenta si dispozitie curata a sufletului, care sunt prezente in copil: “Lasati copiii sa vina la Mine si nu-i opriti, ca a unora ca acestia este Imparatia lui Dumnezeu” (Mc. 10; 14).

Una din concluziile pe care le tragem de aici este ca acei parinti sau educatori care nu aduc copiii la Hristos, nu-i invata pe ei credinta crestina, comit un mare pacat. Un pacat si mai mare il comit cei care in mod intentionat intorc copiii de la calea credintei.

Astfel, intreaga viata ni se infatiseaza asemenea unui drum, in care fiecare etapa mai importanta exprima un pas pe care il facem. Copilaria este un pas spre altceva. Tineretea inseamna un pas spre altcineva. Batranetea, mai mult decat oricare alta etapa a vietii, ar trebui sa fie un pas spre noi insine si spre Dumnezeu. Macar atunci sa ne aflam asa cum suntem, cand trupul va fi din ce in ce mai neputincios, iar sufletul la fel de tanar. Mai mult, cred ca nu este intamplator faptul ca multi batrani, dupa o anumita varsta, devin asemenea unor copii, redobandind acea inocenta si nevinovatie specifice copilariei.

Fundamental este faptul ca parcurgand tot acest drum al vietii, ramanem copiii lui Dumnezeu. Or copiii, trebuie tinuti de mana de parinti. Acel ultim pas, cel al mortii, sa nu ne gaseasca singuri, ci tinandu-L strans pe Dumnezeu de mana, pe Parintele nostru Ceresc.

Precum pe copiii din Evanghelie, Hristos ne va lua astfel in brate si punandu-si mainile asupra noastra, vom pasi in Imparatie primind binecuvantarea Sa.