Credinţa unui păgân Îl uimeşte pe Dumnezeu – duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

   „În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi ­zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se ­cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în ­întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

 Minunea vindecării de către Mântuitorul Hristos a slugii unui sutaș roman este atât de relevantă pentru credincioșii din toate timpurile, încât atât Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, cât și Luca o descriu în amănunt, iar Biserica ne cheamă să adâncim înțelesurile ce răzbat din cuvântul acestei pericope și să îi înțelegem folosul chiar și în zilele noastre.

Știm ce însemna sutașul acelor timpuri: un comandant al unei oști de 100 de soldaţi care avea o autoritate și care era în slujba stăpânirii romane. Arareori între exponenții stăpânirii romane și iudei era o relație de bunăvoință sau de respect. Pentru a păstra adevărul de cre­dință, învățătorii de lege și cărturarii au cultivat în rândul ­poporului credincios o teamă de a intra în relație cu cei care nu păstrau cu strictețe Legea, cu cei de alte credințe sau cu cei care amestecau în slujirea lor elemente sincretiste. Adeseori față de păgâni se cultivau un dispreț fățiș și o distanțare protectivă. Era de negândit de pildă ca un iudeu dreptcredincios să vorbească cu o femeie samarineancă sau cananeancă, cu atât mai puțin să intre în casa lor sau a unui sutaș roman, precum cel care ­este descris în pericopa de astăzi. Și totuși Hristos o face. O face nu pentru că ar îndemna să se relativizeze Legea, nu pentru că ar disprețui grija învățătorilor de lege pentru păstrarea nealterată a adevărului de credință, ci pentru a demonstra atât lor, cât și poporului că și păgânii, în apropierea lor de Dumnezeu, pot arăta multă râvnă și o credință curată care nu trebuie dis­prețuite. Nu întâmplător, atunci când intră în relație cu păgâni, Mântuitorul caută să descopere înaintea poporului credința, răbdarea și cinstirea lor adâncă față de Dumnezeu.

Astfel, atunci când o femeie cananeancă din ținutul Tirului și al Sidonului a ieșit în calea lui Hristos, zicând: „Miluiește-mă Doamne, fiul lui David, fiica mea este rău chinuită de demon”, Mântuitorul nu i-a răspuns nici un cuvânt, vrând ca  prin această tăcere ostentativă să le dea un alt înțeles iudeilor care rămâneau blocați într-o atitudine de refuz al oricărei relații cu cei de alt neam. Pentru a impune ­poporului o distanță fără excepție față de cei de alt neam, învăță­torii de lege afișau un dispreț față de ei ca față de animale, plin de mândrie. Mântuitorul Însuși o întâmpină pe femeie cu astfel de cuvinte: „Nu este bine să iei pâinea copilului și să o arunci câinilor”. Stăruința femeii, care recunoștea prin întreaga ei atitudine în lucrarea Mântuitorului Hristos semnul lui Dumnezeu pentru toți oamenii, vădind nu doar smerenie, ci și o mare credință, se descoperă în chiar cuvintele ei: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor”. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: „O, femeie, mare este cre­dința ta! Fie ție după cum voiești. Și s-a tămăduit fiica sa din ceasul acela” (Matei 15, 21-28). (fragment)
sursa: Arhim. Nichifor Horia
ziarullumina.ro