Despre importanţa şi semnificaţia spiritual – duhovnicească a naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

   Naşterea lui Iisus Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea lui Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus.

În Comentariul la Evanghelia după Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună”.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu omul îşi recapătă starea şi demnitatea originară

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David”, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu”. Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiţie sine qua non naşterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul”. Sfântul Evanghelist Matei numeşte Evanghelia sa „Cartea naşterii lui Iisus Hristos”, deşi aceasta nu istoriseşte numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă.

Naşterea lui Iisus Hristos – o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii şi ipostasul Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin care şi vecii i-a făcut. Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit şi cuvântător şi gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.” „Cel necuprins Se vedea Prunc…”

Iisus Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.” (…) „Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti”.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.”

Cu alte cuvinte, lucrarea lui Iisus Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.” Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul.

Taina Întrupării Logosului este atât de nepătrunsă, încât dintre toate misterele şi profunzimile existenţei o întrece în incomprehensibilitate numai Taina Sfintei Treimi, a lui Dumnezeu Cel Unul ca Fiinţă şi întreit în Persoane. Iar, dacă filosoful antic spune că „toate trec (panta rei) şi nimic nu-i nou sub soare”, teologul confirmă, dar şi completează: „… până la Naşterea lui Hristos”. Consensul Sfinţilor Părinţi spune chiar că Dumnezeu atâta inimă a pus în creaţia Sa, încât S-ar fi întrupat şi în eventualitatea în care omul n-ar fi păcătuit, caz în care desigur că nici propăşirea sau înmulţirea neamului omenesc nu s-ar mai fi făcut prin lucrarea poftei (că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea – Psalmul 50, 6), iar modalitatea şi motivaţia Întrupării s-ar fi sprijinit predominant pe destinaţia pentru care a fost proiectată lumea: ca să fie umplută de prezenţa lui Dumnezeu în ea şi ca Dumnezeu să fie totul în toate.

Cum s-a realizat Întruparea? În pântecele feciorelnic al Mariei, la 3×14 generaţii de la Avraam, Cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi S-a sălăşluit cu trup şi suflet prin zămislire nu din sămânţă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt. Această naştere suprafirească este fără precedent sau succedent în istoria lumii, Maica Domnului rămânând Fecioară atât în timpul, cât şi după Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu. Astfel, Logosul sau Dumnezeu-Cuvântul Se naşte din veşnicie din Tatăl, fără mamă; iar în timp şi spaţiu Se naşte cu trupul şi sufletul din Mamă-Fecioară, fără de tată (nu dorim ca îmbibarea dogmatică din aceste rânduri să îndepărteze cititorul, ci să ofere conţinutul ideologic minim ce stă la baza celebrării Crăciunului). Din acest moment (25 martie, anul 3 d.Hr.), vorbim despre Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

De ce a trebuit să devină Om Una dintre Persoanele Sfintei Treimi? Dumnezeu Se face Om pentru ca omul să devină Dumnezeu – Dumnezeu prin har şi prin împărtăşire, iar nu după natură. Acest răspuns patristic reprezintă chintesenţa cel mai nobil exprimată în legătură cu raţiunea Tainei celei din veac ascunse şi nici de îngeri ştiute. Sfântul Grigorie Teologul arată că păcatul a produs în fiinţa umană moartea şi coruptibilitatea, aşa încât singuri nu ne-am fi putut izbăvi; şi totuşi, mântuirea nu s-ar fi putut face nici pe de-a-ntregul din exterior de către o putere mai mare, adică exclusiv prin intervenţie divină. De aceea, Dumnezeu Se pogoară la om şi în om, asumându-Şi natura umană cu toate limitările ei (în afară de păcat), pentru că ce a luat asupra Sa, aceea a şi răscumpărat.

Despre reprezentarea iconică, iconografică a evenimentului naşterii Domnului nostru Iisus Hristos

De asemenea, privind la Icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos vedem că aduce în faţa ochilor dialogul dintre cer şi pământ, amândouă gravitând în jurul Celui Care, prin Întrupare, „a rămas ceea ce era – adică Dumnezeu – şi S-a făcut ceea ce nu era – adică Om”, ca într-o horă cosmică ce slavosloveşte întru bucuria împărtăşirii de binefacerile aduse, pe această cale, întregii lumi.

Fundamentul canonic al iconografiei Naşterii Domnului se află în Sfintele Evanghelii de la Sfinţii Apostoli Matei şi Luca, din care aflăm de tulburarea dreptului Iosif care, văzând că Fecioara Maria „are în pântece de la Duhul Sfânt”, fiind om „drept şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns”. Dar i s-a arătat îngerul Domnului care i-a amintit de profeţia lui Isaia ce tulburase pe mulţi în vechime, aceea că „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu”. Şi deşteptându-se din somn, Iosif a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus. În urma apariţiei pe cer a unei stele neobişnuite, din Răsărit au sosit şi magii care, îndrumaţi către Betleem, au aflat Pruncul şi I s-au Închinat, aducându-i cuvenitele daruri (Matei 1,18-2,12). Iar Sfântul Evanghelist Luca ne mărturiseşte despre recensământul lui Quirinius care i-a determinat pe Fecioara Maria şi pe dreptul Iosif să se afle la Betleem în acel timp, când „s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”. Această minune nu a rămas necunoscută păstorilor ce vegheau pe câmp în jurul turmelor, căci un înger al Domnului le-a bi-nevestit „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul” (Luca 2,1-20).

Icoana Naşterii este dominată de lumină

Dacă din punct de vedere teologic centrul de greutate al praznicului îl constituie Pruncul care tocmai S-a născut, din punctul de vedere compoziţional este firesc ca în jurul Acestuia să fie organizată întreaga scenă iconografică, fapt pentru Care în centrul icoanei Naşterii se află peştera, a cărei iesle L-a adăpostit pe Împăratul lumii Care nu găsise loc în altă parte. În icoanele ortodoxe, întunericul nu există decât arareori, iar aceasta doar pentru a marca ostentativ lipsa luminii, dar în cea a Naşterii pata de întuneric ce hipnotizează privirea este simbolul întunericului în care zăcea omenirea în Legea veche, în cadrul căreia doar profeţii mai dăruiau o rază de lumină prin anunţarea izbăvirii viitoare: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta şi slava Domnului peste tine a răsărit! Căci întunericul a-coperă pământul, şi bezna, popoarele; iar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui străluceşte peste tine.” (Isaia, 60,1-3). Astfel, „poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi” (Isaia 9,1), fapt petrecut la venirea lui Mesia, când „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Mat. 4,16). Scutecele Pruncului, de un alb imaculat, contrastează cu fundalul întunecat, trimiţând către lumina ce răsărise, dar şi către giulgiul găsit de femeile mironosiţe şi de apostoli în mormântul Domnului, căci Naşterea anunţă Jertfa de pe Cruce şi Învierea: „Cu scutecele tale dezlegi legăturile greşelilor şi cu multa sărăcie pe toţi îi îmbogăţeşti, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăveşti pe oameni din dobitocia răutăţii, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de început” (Utrenia dinaintea Naşterii Domnului, Cântarea a 9-a); „…prin scutece legăturile păcatelor a dezlegat şi cu pruncia a vindecat durerile Evei, cele cu întristare” (stihiră la Vecernia Naşterii Domnului).

Pântecele Mariei S-a făcut rai cuvântător

Alături de Prunc se află Maica Sa, pe un pat de purpură, aşa cum se cuvine unei împărătese, ca una ce participă la taina minunată şi neobişnuită, în care „cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu”. Odată cu această mare minune, tuturor s-a deschis Edenul – „că pomul vieţii a înflorit în peşteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înţelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii, şi nu vom muri ca Adam. Hristos Se naşte ca să ridice chipul cel căzut mai înainte” (stihiri la Vecernia Înainteprăznuirii Naşterii). Chiar lângă leagănul Pruncului se află două animale, către care trimite o profeţie a lui Isaia: „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe” (Is. 1, 3).

Contemplată de sus în jos, în icoana Naşterii pot fi distinse trei paliere, cel superior, ceresc, cel intermediar, în care cerul se pogoară şi se uneşte cu pământul, şi cel de jos, pământesc, toate trei gravitând în jurul Pruncului şi al Maicii Sale, pictaţi adesea mai mari decât restul personajelor, respectând astfel perspectiva ierarhică, tradiţională în iconografia bizantină. În partea superioară, din cerul sălăşluirii Sfintei Treimi izvorăşte raza stelei care a făcut cunoscut celor pregătiţi minunea: „În taină Te-ai născut în peşteră, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovăduit, punând steaua înainte ca o gură, Mântuitorule” (Tropar la Vecernia Naşterii Domnului). Această rază, a cărei fermă verticalitate străbate cerurile pentru a ajunge pe pământ, este axis mundi, simbol şi prefigurare a Crucii care, înfiptă în pământul înroşit de sânge, avea să străbată drumul în sens invers, de la pământ la cer. În unele icoane raza se desparte în trei, o teofanie schiţată care subliniază faptul că toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi sunt implicate în iconomia mântuirii. În planul superior al icoanei se află cetele îngereşti, reprezentări ale acelei mulţimi de oaste cerească care s-a arătat la Naştere, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,13-14). O parte se închină Pruncului, cu mâinile acoperite în semn de respect, conform ritualului de la Curtea bizantină, o parte îşi împlinesc menirea de anghelos (desemnând pe cei care anunţă ceva, care duc oamenilor veştile bune legate de mântuire), comunicându-le păstorilor minunea.

Căci, după cum glăsuieşte Sfânta Evanghelie de la Apostolul Luca, „în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stat lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi! Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 8-11). Păstorii, oameni simpli şi curaţi sufleteşte, au ajuns să-L vadă şi să se închine Pruncului înaintea magilor, ca o ilustrare a faptului că la Dumnezeu se ajunge mai repede pe calea inimii decât pe cea a calculelor complicate. Dar nici magii nu au fost lăsaţi deoparte, participând şi ei la acest mare şi îmbelşugat praznic al bucuriei, arătând astfel întregii lumi că la Dumnezeu pot ajunge şi neamurile, nu doar cei proveniţi din poporul ales: „Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!” (Troparul sărbătorii Naşterii Domnului). Totodată, este interesant de reţinut că, adesea, cei trei magi sunt reprezentaţi cu vârste deosebite, unul tânăr, altul de vârstă mijlocie iar al treilea bătrân, pentru „a sublinia că lumina cea dumnezeiască se dă fără deosebire de vârstă şi de poziţie a oamenilor în această societate, vremelnică şi lumească, pe care suntem chemaţi cu toţii, să renaştem, reînviem şi să o înveşnicim, rămânând pururrea în comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos – Cel născut, “pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, în ieslea Betleemului…
sursa: www.ziarulnatiunea.ro