Duminica a 3-a după Cincizecime (Despre grijile vieţii)

predica_de_pe-munte1Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.(Matei 6, 22-33)

Sfânta Evanghelie citită în Duminica a treia după Rusalii con­ține un fragment din Predica de pe Munte a Mântuitorului, o adevărată carte de aur a moralei creștine, un ghid duhovnicesc, menit să îl ajute pe om să afle adevăratele comori și valori, capabile să îi ofere fericirea cea adevărată în Împărăția lui Dumnezeu.

Este una dintre cele mai frumoase Evanghelii care se citesc în timpul anului bisericesc, arătându-ne, prin expresive com­parații, sensul pe care trebuie să îl urmăm în viață, principiile cărora să ne conformăm, pentru a ne dobândi nu doar împlinirea în lumea și viața aceasta trecătoare, ci fericirea netrecătoare, în viața veșnică și viitoare.

Ochiul rău și pe cele frumoase le schimonosește

Spunând: „Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat” (Matei 6, 22), Mântuitorul Hristos ne introduce în tainele vieții lăuntrice, arătându-ne, apoi, semnificația pe care trebuie să o acorde creștinul lucrurilor materiale și bogățiilor spirituale. Omul este un univers mic, în cadrul unui univers mare, iar mijloacele prin care lumea exterioară are acces la profunzimile conștiinței lui sunt simțurile. Unul dintre acestea este văzul. Limpezimea sau transparența acestuia, claritatea și curăția lui sunt date de neprihănirea sau curăția lăuntrică. Prin intermediul simțurilor sale, omul ia cunoștință de cele exterioare și tot prin acestea își descoperă din gândurile și trăirile sale interioare, această cunoaștere a celor exterioare și revelare a propriei persoane fiind un act de iubire și dăruire, pentru că nu putem cunoaște cu adevărat decât pe cine iubim real, după cum, în mod similar, nu putem iubi deplin ­decât ceea ce cunoaștem autentic, și nu doar în cele exterioare, ci în profunzimile interioare. Cu­noaș­terea și autocunoașterea, vederea lăuntrică sunt expresii ale iubirii, iar o condiție a progresului în aceasta o constituie curăția. Într-un suflet curat, toate ale sale sunt bune, drepte și frumoase, în timp ce tot ceea ce se revarsă dintr-un suflet meschin și rău este păcat și fărădelege. Sufletul ales și nobil are capacitatea ca și pe cele ce ochiul exterior le percepe, imperfecte și întunecate, să le înnobileze și să le împodobească, în timp ce un suflet mărunt, chiar și pe cele bune și frumoase, fără să le atingă, le întinează și le pângărește, le strâmbă și le schimonosește. Din acest motiv, îndemnul, implicit, al Mântuitorului este să ne păstrăm „ochiul sufletului” curat, prin respectarea și raportarea la o înaltă ierarhie a valorilor morale, în care curăția sau neprihănirea are un rol esențial.

„Bogații săraci” și „săracii bogați”

Pregătind aperceptiv astfel sufletele auditoriului, Mântuitorul vorbește despre una dintre problemele care au frământat și au divizat lumea: cea a bogăției și a sărăciei și, legat de aceasta, a grijilor privitoare la viața materială. Domnul Hristos nu a fost un economist sau un „finanțist”, însă sensul pe care l-a dat acestei realități sociale este magistral și va constitui totdeauna un deziderat al credinței creștine și al unei vieți umane frumoase și împlinite. Arătând că nu putem sluji la doi domni, și lui Dumnezeu, și lui Mamona, sau în sens literal și lui Dumnezeu, și bogăției sau averii, El a surprins un adevăr cvasiuniversal, și anume că puțini sunt bogații filantropi, dar mulți sunt săracii milostivi care, considerând că există și alții, mult mai săraci decât ei, din puținul lor fac parte și altora, cu dragă inimă.
După enunțarea acestor idei fundamentale, Mântuitorul, prin intermediul unor comparații superbe, făcând referire la păsările cerului și crinii câmpului, ne arată că omul cu sufletul frumos și curat, care poartă în sine valori înalte, nu doar că se poate asemăna în bogăție lăuntrică, dar și poate depăși slava sau faima lui Solomon. Mântuitorul distinge, astfel, nevoile materiale și grija pentru comorile spirituale, bogația și sărăcia reale sau aparente, iar acestea nu depind de condiția materială, ci de starea spirituală, căci există oameni care, trăind în lipsuri și sărăcie materială, se consideră a fi bogați și dăruiți de Dumnezeu cu multe alte beneficii și chiar au puterea de a oferi, cu dragă inimă, din modestul sau puținul lor, după cum cei mai mulți dintre cei bogați material se socotesc pe ei înșiși a fi încă săraci, necăjiți și lipsiți, în comparație cu alții, și, chiar dacă din surplusul lor ar putea hrăni mulțimi de oameni, blochează circuitul spiritual al darurilor, prin egoism, indife­rență și rapacitate.

Împlinirea spirituală versus bunăstarea materială

Omul contemporan, trăind într-o societate de consum, care vrea să îi provoace mintea și să îi acapareze sufletul cu cele vizibile, caută și dorește, cu întreaga sa ființă, să se bucure aici și acum de tot ceea ce viața îi poate oferi. Vrea să se bucure de darurile lumii prezente, dar, de cele mai multe ori, se cantonează și se blochează la învelișul sau carapacea groasă a celor materiale și, din această cauză, nu are nici puterea și nici dexteritatea de a le descoperi adevăratul lor sens, acela de a fi trepte spre infinit mai bogata și inepuizabila lume spirituală. Caută să se înfrupte și să guste, în viața prezentă, din plăcerea pe care realitățile, lucrurile și obiectele prezente i le oferă, trăind, adeseori, într-o necu­noaștere autentică de sine, într-o ignorare a sufletului său, cu dorurile și bucuriile sale superioare. Vrea să guste din plăcerile lumii ce cade sub simțurile sale, să trăiască și să experieze prin toți porii ființei sale bucuriile efemere, pe care acestea le pot procura, nerealizând că acestea apun, neputincioase, odată cu obiectele care le provoacă. El speră că, prin experierea a cât mai multe din „beneficiile” pe care oamenii, lucrurile și banii i le pot oferi, își va lărgi experiența și bucuria, însă, mai devreme sau mai târziu, ajunge să constate limitele și sărăcia lor, platitudinea, lipsa de sens înalt și de sem­ni­ficație profundă a unui asemenea fel de existență. Ca și lumea din care fac parte, lucrurile materiale, inclusiv averile și banii, oricât de mulți ar fi ei, au un caracter strict limitat și inferior bogățiilor și comorilor spirituale, pe care Sfânta Evanghelie de astăzi ne cheamă să le descoperim și să le cultivăm. Lumea materială este finită și limitată în manifestări și posibilități și îl conduce pe om, într-un final, într-un capăt întunecos de labirint, făcându-l să conștientizeze efemeritatea și superficialitatea plăcerilor aparente, pe care ea a promis să i le ofere. Doar bogata și înalta viață duhovnicească este infinită în forme și manifestări, pentru că ea este legată pe structura spirituală a omului și aceasta, legată de Infinitul divin, reflectat în sufletul lui.
Cel robit de lucrurile materiale, deși are, aparent, senzația că trăiește viața pe culmile și în splendorile ei, trăiește, de fapt, pe marginea prăpastiei, încearcă să-și mascheze sentimentul golului sufletesc, prin supraabun­dența materială; lipsa de sens și de împlinire spirituală, prin preaplinul și posesia egoistă a celor lumești. Trăiește vidul ontologic, sub masca plinătății; vacuumul existențial, sub masca deplinătății. El ajunge să dea totul, veșnicia, pe nimic sau aproape nimic, adică pe unele bunuri vremelnice, schimbătoare și pieritoare, asupra cărora nu are certitudinea că vor fi ale sale nici măcar în lumea aceasta.
Omul descoperă, însă, bogăția lumii sale lăuntrice pe măsura detașării sale de legăturile posesive și păcătoase față de bunurile materiale, prin cultivarea comorilor de trăire și de credință.
Cuvintele Mântuitorului din Sfânta Evanghelie din această duminică ne cheamă, astfel, la o schimbare, o convertire a minții și a gândurilor noastre de la cele materiale și inferioare la cele sufletești, duhovnicești și superioare. De la cele ce se văd aici la cele ce vor fi trăite dincolo, de la cele care ne hrănesc și ne adapă aici la cele după care sufletul flămânzește și însetează veșnic. Ne cheamă să inversăm perspectiva din care ne trăim „proiectul de viață”, nu exclusiv în limita celor materiale, lumești și trecătoare, ci preponderent în orizontul celor spirituale și veșnice.
Dacă tentația omului firesc este de a se înfrupta din cât mai multe din bunurile materiale, puse la dispoziție de lumea prezentă, și de a trăi cât mai multe senzații de plăcere, prin intermediul acestora, cuvintele acestei Sfinte Evanghelii ne propun o schimbare de paradigmă, o inversare în ierarhia noastră lăuntrică. Omul contemporan caută să-și trăiască viața integral și deplin, prin lărgirea experien­țelor sale legate de lucruri și de căile prin care le poate cunoaște și folosi prin simțuri. Vrea să-și trăiască viața aceasta, ignorând, astfel, viața viitoare și judecata ce o va preceda. Vrea să se bucure aici de tot și de toate, nefiind nici măcar deplin convins că mai există și un „dincolo” după moarte. Și modul în care înțelege el să trăiască această viață trecătoare, prin consumarea celor materiale, în mod păcătos și pătimaș, îl face, în fond, să piardă nu doar fericirea veșnică, ci să își risipească și să își piardă și viața prezentă. Sperând că va trăi deplin viața aceasta, cel robit bunurilor lumești pierde atât viața viitoare, dar și pe cea prezentă, prin caracterul păcătos al experiențelor sale. Pentru un astfel de om, care își conjugă viața doar cu verbul „a fi”, și nici măcar la toate persoanele, ci doar la persoana I-a singular, „eu” și „mie”, lucrurile au suflet, iar persoanele sunt reduse la caracterul de obiecte. Pentru cel legat până la robie de cele materiale, semenul său nu este un „cineva” care încearcă să intre în dialog de iubire și dăruire, inclusiv prin intermediul lumii materiale, ci este un „ceva”, un bun posedat, un obiect care are, pentru el, impor­tanță doar în măsura în care îi poate satisface și împlini dorin­țele sale legate de posesie și posedare. El nu are capacitatea de a întrezări, în spatele lumii materiale, Rațiunea Care a creat-o și Care îi poartă de grijă ei și lui, rațiunile și sensurile ei profund spirituale și, din această cauză, în loc să-i fie o scară spre rai, ea îi este un drum anevoios spre iad. Cel „materialnic” nu poate simți și trăi glasul lăuntric al sufletului celuilalt, un suflet cu bucurii și necazuri, care așteaptă alinare și ridicare, ci se restrânge la învelișul care acoperă bogatul suflet, la carapacea lui materială, trupul. Pentru un astfel de om, totul este un cuantum, totul se măsoară, se cântărește, dar nu se cunoaște și nu se trăiește.

Adevăratele averi – comorile spirituale

Sfânta Evanghelie din această duminică ne propune o transformare de paradigmă. Înțelegând caracterul strict limitat și trecător al celor materiale și al chipului lumii acesteia, creștinul este îndemnat să își ordoneze viața din perspectiva vieții viitoare, adică să caute, în mod esențial, prim și fundamental, Împărăția lui Dumnezeu, având convingerea că toate celelalte de folos se vor adăuga vieții sale, în sensul că Dumnezeu nu îi va îmbelșuga, în mod obligatoriu, viața cu bunuri materiale, ci, prin această conversie lăuntrică a gândurilor sale, îl va ajuta să descopere și să discearnă adevăratele bucurii și bogății – cele spirituale; pe acestea să le dorească, să le caute și să le cultive.
Spunându-ne să nu ne îngrijim de cele ce vom mânca, vom bea sau de cele cu care ne vom îmbrăca, Domnul Hristos nu ne îndeamnă la inactivism social, la lâncezeală morală și așteptare pasivă eshatologică, ci, dimpotrivă, ne cheamă la o încordată și înaltă lucrare sau operă spirituală, în care proeminența să fie acordată celor de natură duhovnicească. Ne cheamă să ne punem nădejdea și încrederea în Tatăl Ceresc, pe Care să-L chemăm prin rugăciune și să ni-L facem mai interior decât sufletul nostru însuși, prin lucrarea credinței.
Astfel, cuvintele Sfintei Evanghelii îi descoperă creștinului adevărata semnificație și bogăție a lumii materiale, aceea de a fi cadrul și suportul optim, pentru o înaltă viață spirituală, îndreptându-i vederea și concentrându-i atenția spre lumea și viața ce vor să vină.
Încrederea neclintită în ajutorul lui Dumnezeu și rugăciunea stăruitoare de invocare a acestui sprijin îi lărgesc crești­nului percepția, îi transformă conștiința, descoperindu-i volatilitatea și efemeritatea celor materiale, consistența, superioritatea și perenitatea celor spirituale. Îl ajută, sărac fiind material, să trăiască starea de bogăție spirituală, lipsit de cele lumești, să se odihnească în cele spirituale. Îl ajută să afle modul în care poate trăi în lipsuri sau sărăcie materială, sentimentul bogăției sau al plinătății sufletești, ca o arvună a comorilor nepieritoare din viața și lumea viitoare.
Am putea numi și socoti Evanghelia acestei duminici a fi o Evanghelie a încrederii în Dumnezeu, căci ea ne învață că, pentru cel care are nădejde în Dumnezeu, cele puține materiale îi sunt suficiente pentru dobândirea comorilor spirituale, pe când cel preocupat doar de latura exterioară și utilitatea materială a vieții sale, bogat material fiind, este neîmplinit sufletește și sărac spiritual.
Concluzia ei morală este clară și evidentă: cel care descoperă Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul său, prin credință și încredere în El, chiar și în cele mai mari lipsuri materiale, își adună comori spirituale, iar cel care se ostenește în acumularea și înmulțirea bogățiilor efemere își împuținează și sărăcește în cele spirituale, căci poți să viețuiești într-o „sărăcie de gală”, dar să ai sentimentul deplinei împliniri sufletești, după cum poți să aduni comori infinite, dar să te simți pe marginea prăpastiei, singur și pustiit sufletește. Sau și mai scurt, cine împreună-lucrează cu Hristos le-a câștigat pe toate; cel fără de Dumnezeu nu se bucură de nimic.
sursa: http://ziarullumina.ro/