Duminica a 4-a dupa rusalii (Vindecarea slugii sutaşului)

„În vreme aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”Matei 8, 5-13

Minunea vindecării slujitorului sutaşului din Capernaum este relatată în două locuri în Sfintele Evanghelii: în pericopa acestei duminici, Matei 8, 5‑13, şi în Luca 7, 1‑10. O comparaţie sumară între cele două prezentări va pune în evidenţă aspectele pe care cei doi Evanghelişti doresc să le accentueze. Sfântul Luca arată că sutaşul nu s‑a înfăţişat înaintea Domnului, ci a trimis la El nişte fruntaşi iudei, socotindu‑se nevrednic nu doar de a‑L primi în casa sa, ci şi de a sta în faţa Lui. La rândul lui, Sfântul Matei nu menţionează faptul că sutaşul a trimis mesageri iudei la Iisus, dar introduce în istorisirea sa cuvântul Domnului despre excluderea fiilor Împărăţiei şi intrarea străinilor la ospăţul mesianic. El consemnează, de asemenea, replica finală a lui Iisus: „Du‑te, fie ţie după cum ai crezut” (v. 13). Prin urmare, observând că nucleul hristologic al acestor relatări este acelaşi, putem spune şi că Sfântul Luca scoate în evidenţă smerenia sutaşului, pe când Sfântul Matei insistă asupra credinţei sale.

Șederea împreună cu patriarhii la masa Împărăţiei este posibilă doar pe temeiul credinţei

Credinţa acestui sutaş – probabil un păgân idolatru – stârneşte uimirea, exprimată public, a Mântuitorului Iisus Hristos. Această reacţie a Sa o mai întâlnim doar în faţa femeii cananeence (Matei 15, 28), şi ea o străină de neamul lui Israel. De fapt, cele două personaje – sutaşul şi femeia cananeancă – sunt o pereche unită prin legăturile unor frumoase virtuţi. Pe lângă credinţa puternică, lăudată de Iisus, cei doi ilustrează smerenia, stăruinţa în căutarea vindecării pentru o persoană iubită, buna cuviinţă, inteligenţa. Adevărate podoabe sufleteşti pentru orice om. Pentru ei Mântuitorul săvârşeşte vindecarea de la distanţă a celor pentru care au mijlocit, arătându‑Şi mai limpede puterea dumnezeiască, ca o răsplătire suplimentară a tăriei credinţei lor, ca o împlinire către ei a făgăduinţei Sale: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 40). Cei doi îi prefigurează în Sfintele Evanghelii pe creştinii dintre neamuri, care, prin credin­ţa în Hristos, vor fi primiţi la ospăţul mântuirii.

În acest fragment al Sfintei Evanghelii după Matei, credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos priveşte şi viaţa de acum, şi veşnicia. Astfel, vindecarea slujitorului s‑a săvârşit datorită acestei credinţe a sutaşului, iar şederea împreună cu patriarhii la masa Împărăţiei este posibilă doar pe temeiul aceleiaşi credinţe. Sfântul Apostol Pavel confirmă această învăţătură: „Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină” (I Timotei 4, 8). În viaţa cotidia­nă, credinţa este un factor de echilibru şi linişte sufletească, o forţă spirituală, creativă, o garanţie a integrităţii psihice, un izvor de vindecare. Omul credincios priveşte peste deşertăciu­nea acestei lumi înşelătoare, a­ţin­tindu‑şi ochii spre Iisus, „în­cepătorul şi plinitorul credinţei” (Evrei 12, 2), Care îl va trece cu bine prin marea furtunoasă a necazurilor şi a ispitelor, la limanul păcii şi bucuriei. Dar, mai mult decât un sprijin pentru această viaţă, credinţa este o virtute teologală, indispensabilă pentru mântuirea sufletului în veşnicie. Credinţa este începutul cunoaş­terii lui Dumnezeu şi a simţirii prezenţei Lui înlăuntrul nostru. Este răspunsul omului la Evan­ghelie, adică la vestea cea bună a mântuirii prin Iisus Hristos. Ea este, de asemenea, motorul măr­turiei creştine (Evrei 11, 2). Ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte ca bunuri ale iubirii Sale faţă de noi nu poate fi primit fără de cre­din­ţă. „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută”, ne încredin­ţează acelaşi mare Apostol Pavel (Evrei 11, 6)(.fragment)
sursa:http://ziarullumina.ro/