In vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se ţineau după El, strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii are o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca Doctor al oamenilor și pe vindecările Sale ca semne ale Împărăției vestite pretutindeni: Îl vedem pe Iisus întorcându-se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinței lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, descrisă lapidar și sugestiv, și de reacția diferită, de minunare a mulțimilor, și de indignare a elitei religioase a lui Israel. În final, avem imaginea procesiunii vestitoare și atottămăduitoare a lui Iisus.
O mare parte din Evangheliile rostite în duminicile de după sărbătoarea Rusaliilor au în vedere tocmai dimensiunea tămăduitoare a lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos, accentuând continuarea acesteia în Biserica întemeiată la Cincizecime. Chiar acest caracter multiplu al vindecării de la Capernaum, a doi orbi și a unui surd, are un tâlc simbolic, decriptat de exegeții patristici: cei doi orbi sunt Israelul (celor două regate) vechi care suferă de orbire, iar mutul demonizat, neamurile păgâne a căror limbă e legată, pătimind în afazie duhovnicească și în incapacitatea de a dialoga cu Dumnezeu.
Hristos, Doctorul umanității, provoacă dialogic conlucrarea pacienților
Ne putem închipui mulțimea de năpăstuiți care-L îmbulzea pe Iisus, descrisă de altfel în multe locuri evanghelice, căutând să-L atingă, pentru că ieșea din El o putere care-i vindeca pe toți. La fel se petrec lucrurile în preajma marilor sfinți și duhovnici cercetați necontenit de oamenii cu mari necazuri și boli incurabile, ajunși în situații-limită de viață. Dintr-o astfel de mulțime de oameni se desprind, așadar, doi orbi care-L urmăresc cu nădejde pe Iisus și-I cerșesc mila, numindu-L „Fiu al lui David”, adică Îi recunosc identitatea și calitatea de rege mesianic, moștenitor al tronului davidic pomenit de profeți. Dialogul terapeutic dintre cei doi orbi și Medicul ceresc a avut loc în casă, iar nu pe cale, vindecarea petrecându-se înlăuntru, iar nu în văzul mulțimii, din motive de discreție și modestie. Iisus, Medicul oculist al umanității, este un profesionist desăvârșit: provoacă dialogic conlucrarea pacienților, atinge ochii încremeniți în cecitate și-i deschide vederii copleșindu-i cu lumina vieții. Atunci când omul este restaurat în calitatea sa esențială de văzător al slavei lui Dumnezeu, Biserica ne prezintă vindecarea orbului din naștere, iar când ne înfățișează vindecarea generală (a lui Israel) din orbirea păcatului și obturarea vederii de către vălul Legii, ne înfățișează miracolele celor doi orbi tămăduiți de Iisus în Ierihon (Matei 20, 29-34) și în Capernaum (Matei 9, 27-35). De altfel, tot doi erau și ucenicii cu fețele triste care se întorceau în ziua Învierii către Emaus ai căror ochi erau ținuți ca să nu-L cunoască și care-L recunosc uimiți la frângerea pâinii.
Atotputernicia binevoitoare și puterea credinței fac posibilă minunea
Miracolul deschiderii ochilor împietriți reprezintă o intrare piezișă în normalitatea vederii și nu poate fi descris decât de un poet inspirat și versat, cu cuvinte potrivite, precum Tudor Arghezi:
„Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,/ Doi orbi ieşiră Domnului nainte./ Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,/ Păreau, iscaţi din depărtare,/ O plăsmuire cu-arătări urâte,/ Cu coarne, cu spinări şi opt picioare./ Născuţi în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă/ Şi s-au târât şi-au dibuit domol,/ Ca mărăcinii fără de tulpină/ Pe-o ne-ntreruptă margine de gol,/ Între lumină şi-ntre rădăcină./ – Mântuitorule! strigară cât putură,/ Trimite orbilor căutătură./ Spintecă gloata cu Cuvântul,/ Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,/ Şi porunceşte a cădea pământul/ De pe lumina ochilor-ne moartă./ Iisus întinse mâna şi/ S-a luminat lumea de zi” (Tudor Arghezi, Cei doi orbi, în vol. Alte cuvinte potrivite).
Întâlnirea fericită dintre atotputernicia binevoitoare a lui Dumnezeu și puterea credinței face posibil miracolul. Deși Iisus i-a interpelat pe un ton autoritar pe cei doi orbi vindecați, beneficiari ai minunii, să păstreze discreția și să nu-I aducă elogii în fața altora, semn al unui realism duhovnicesc și al unei smerenii depline, aceștia nu țin cont de poruncă și devin propovăduitori fervenți ai numelui Său în tot ținutul lor natal.
Minunea vindecării celor doi orbi este urmată imediat de cea a exorcizării unui mut care-și recapătă darul vorbirii și are un efect imediat, de cascadă, provocând uimirea poporului („niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel”), dar, în același timp, și invidia bârfitoare a fariseilor („cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”). Finalul acestui fragment biblic, un duplex evanghelic al minunilor legate de (re)dobândirea vederii și a vorbirii, are alura unui rezumat destinat să contextualizeze și să prezinte legătura dintre propovăduirea Evangheliei Împărăției pretutindeni, în cetăți și sate, și tămăduirea tuturor prin cuvântul și lucrarea lui Dumnezeu: „Pentru aceasta a fost trimis Hristos, ca să ne învețe că a venit doar ca să facă bine și ați văzut că nu a așteptat pe cei bolnavi să vină ei la El, ci El Însuși S-a grăbit spre ei, aducându-le o îndoită binecuvântare: Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea bolilor lor. Și ca să facă acest lucru a mers peste tot, fără a ocoli chiar și cel mai mic sat” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 32, 3 la Matei).(fragment)
sursa: ziarullumina.ro