Duminica I dupa Cincizecime – Duminica Tuturor Sfintilor

duminica1   Zis‑a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi‑voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu‑și ia crucea și nu‑Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I‑a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți‑am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le‑a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi‑ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.(Matei 10, 32‑33; 37‑38; 19, 27‑30)

 Duminica întâi după Rusalii este dedicată pomenirii tuturor sfinților, câți au existat și câți există în istorie: știuți și neștiuți, de toate categoriile și vârstele, învățați sau neînvățați, bogați sau săraci, trăind în lume sau în sihăstrii, virtuoși sau fost păcătoși. De aceea, ea și poartă acest nume de „Duminica Tuturor Sfinților”. Nimic mai firesc ca, după Rusalii, să fie pomeniți toți aceia care au atins sfințenia tocmai pentru că au conlucrat cu harul Sfântului Duh, care s‑a revărsat peste lume, după evenimentul Cincizecimii. Toți aceștia sunt astăzi, pentru noi, pilde sau dovezi concrete ale faptului că sfințenia poate fi atinsă de către fiecare dintre creștini, și că ea nu este o stare ce poate fi atinsă doar de către anumiți oameni, cu anumite calități sau chemări, iar de către alții nu.

Toți suntem chemați la sfințe­nie! Porunca se află în textul sfânt: „Fiți sfinți!” (1 Pet. 1, 16; Lev. 11, 44). Iar Mântuitorul ne îndeamnă: „Drept aceea, fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este!” (Mt. 5, 48). A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Aceste afirmații ne dau prilej să ne întrebăm:

Ce este un sfânt?

Despre sfințenie, oamenii și‑au făcut părerile cele mai ciudate și mai confuze, de cele mai multe ori, departe de adevăr. Unii cred că sfinții au fost, sau sunt aceia care au puterea de a face minuni. Alții cred că sfântul este pustnicul care părăsește lumea și trăiește în singurătate o viață tristă și amară. O altă categorie de oameni crede că sfântul este un om fără de păcat. Dar să nu facem judecăți pripite! Nici minunea nu e un criteriu al sfințeniei, nici retragerea în singurătate. Este adevărat că o bună parte din marii oameni ai vieții religioase au săvârșit minuni, au avut descoperiri de la Dumnezeu, au fost înzestrați cu daruri speciale. Dar nu numai pentru aceste daruri au fost ei canonizați de către Biserică. Factorul miraculos, în declararea lor ca sfinți, a fost de mică impor­tanță. În istoria creștinismului au trăit, după cum se știe, mii și mii de oameni, acum vene­rați ca sfinți, care n‑au făcut nici o faptă miraculoasă.

Spre exemplu, Fecioara Maria n‑a făcut nici o minune, afară de faptul de a fi considerată cea mai mare minune, nașterea, din sângiurile ei, a Dumnezeu‑Omului, Iisus Hristos. Sfântul Ioan Botezătorul, la fel, n‑a făcut nici o minune și totuși, despre el a spus Mântuitorul Hristos că este „cel mai mare dintre cei născuți din femeie” (Mt. 11, 11). La fel, cu privire la viața ascetică, numai puțini oameni au fost pustnici și monahi. Cei mai mulți sfinți au trăit în mijlocul semenilor lor, în societate, au avut profesiuni profane, fiind negustori, mese­riași, militari, vameși, ba unii chiar demnitari de curți imperiale sau chiar împărați.

Cât despre păcat, este suficient să spunem că sfinții au fost oameni ca și noi, supuși ispitelor și păcatului. Mulți dintre ei, îna­inte de a se întoarce la Dumnezeu, au păcătuit chiar, mult și greu. Este de‑ajuns să ne gândim la Saul din Tars, la Maria Egipteanca sau la Fericitul Augustin. Și‑atunci, desigur, ne întrebăm: ce este un sfânt?

Textul Evangheliei Duminicii întâi după Rusalii ne oferă o parte din răspuns. Ea este o Evanghelie a unor sentințe pronun­țate de către Iisus, deloc ușor de înțeles și de răspuns la ele. Sunt categorice, severe și greu de pus în practică. Iată care sunt acestea: „Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în faţa oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”; „De cel ce se va lepăda de Mine în faţa oamenilor, de acela Mă voi lepăda şi Eu în faţa Tatălui Meu Care este în ceruri”; „Cel ce iubeşte pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”; „Cel ce iubeşte pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”; „Și cel ce nu‑şi ia crucea sa şi nu‑Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine”(Mt. 10, 32, 33; 37‑38).

În locul țarinilor – raiul și în locul caselor – Ierusalimul cel de Sus

Sunt cinci sentințe care i‑au nedumerit pe apostoli. Trebuie să recunoaștem că nici pentru noi nu sunt mai confortabile. Astfel că ceilalți apostoli l‑au pus pe Petru să‑L întrebe pe Iisus: „Iată, noi pe toate le‑am lăsat şi Ţi‑am urmat Ţie. Deci, nouă ce ne va fi?” (Mt. 19, 27). Și Mântui­torul le răspunde, dându‑le parcă o satisfacție: „Adevăr vă spun că voi, cei ce Mi‑aţi urmat Mie, la naşterea din nou a lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel”(Mt. 19, 28). Apoi a mai adăugat un cuvânt, nu numai pentru apostoli, ci pentru toți oamenii: „Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă sau femeie sau ţarini sau case pentru numele Meu, însutit va primi şi viaţa veşnică va moşteni” (Mt. 19, 29).

Comentând aceste cuvinte, Sfântul Teofilact zice: „Ca să nu socotească cineva că numai pentru ucenici a zis acestea, întinde făgăduința peste toți cei care fac cele asemenea, că vor avea în locul rudeniilor celor trupești, frăția și apropierea cea către Dumnezeu. Iar în locul «țarini­lor» – raiul și în locul «caselor» de piatră – Ierusalimul cel de Sus. În loc de «mamă», bătrânele din biserică; în loc de «tată», pe preoți, în loc de femeie, pe toate femeile credincioase, dar nu cu nuntire. Să nu fie aceasta! Ci cu așezare și dragoste duhovnicească și cu grija cea iubitoare de oameni către acestea. Iar Domnul nu ne poruncește să ne despăr­țim de ai noștri nicidecum, ci numai atunci când aceștia ne‑ar împiedica de la buna cinstire a lui Dumnezeu” (Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. „Sofia” București, 2007, 320). Așadar, să reflectăm mai mult la paradoxul câștigului prin pierdere!

După ce a rostit toate aceste sentințe, Mântuitorul Hristos face o încheiere, cam neașteptată față de speranțele pe care le dăduse ucenicilor Săi: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi la urmă, şi cei de la urmă vor fi întâi”(Mt. 19, 30). Sfântul Teofilact spune că, aici, Mântuitorul îi arată pe iudei și pe neamuri. Căci iudeii, „întâi” fiind, au ajuns „cei de pe urmă”; iar noi, neamurile, „cei de pe urmă” fiind, ne‑am făcut „cei dintâi” (cf. Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, 320).

Însă textul acestei Evanghelii necesită unele explicații cu privire la unele dintre sentințele rostite de către Mântuitorul. De pildă: cum să nu iubim pe tată, pe mamă, pe copii? Îngăduie cuvintele lui Iisus o astfel de interpretare? Sau cum să înțele­gem că cei din urmă sunt cei dintâi? Cum adică: ori sunt la urmă, ori sunt cei dintâi? Ce înseamnă „locul întâi” în viziunea lui Iisus?

Nu insist acum asupra explicării acestor sentințe, ci aș dori să mă opresc puțin asupra sem­nificației textului cu privire la întrebarea pusă mai la început: ce este un sfânt?Sau, altfel spus, cum se atinge sfințenia?Și‑a­ceasta pentru că textul Evangheliei Duminicii Tuturor Sfin­ților ne spune ceva în acest sens. Nu ne spune în mod direct ce es­te un sfânt, dar ne spune ce trebuie făcut ca să devii sfânt. Așa­dar, înainte de toate, ne prezintă câteva dintre condițiile sfințeniei, și anume: mărturisirea lui Iisus în fața oamenilor și nelepădarea de El; adeziunea totală la Persoana Sa; luarea crucii și urmarea Lui.(fragment)
sursa:http://ziarullumina.ro/