Predică la Duminica a V-a după Paşti (a Samarinencei)

duminica-samarinencei  În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristos? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veşnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.

Contextul pericopei rânduite de Biserică în Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei) este strâns legat, în Evanghelia după Ioan, de mișcarea stârnită în jurul propovăduirii Sfântului Ioan Botezătorul. Sinedriul din Ierusalim a trimis o delegație de preoți și leviți (Ioan 1, 19) ca să afle identitatea prorocului. Răspunsul Sfântului Ioan aduce o provocare nouă: „Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L știți, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintei” (In 1, 26-27). Sinedriul din Ierusalim nu putea fi indiferent în fața unei asemenea mărturisiri care aducea la lumină așteptarea mesianică vie pentru sufletele celor din poporul lui Dumnezeu.
Hristos încalcă cu bună știință „tradiția“ poporului iudeu

Probabil cei care veniseră din Galileea la Ierusalim, la praznicul Paștelui, aduseseră vestea minunii transformării de către Iisus a apei în vin la nunta din Cana (In 2, 1-11). În acest cadru, curățirea Templului tensionează întreaga atmosferă în Ierusalim, aducând în prim plan un puternic conflict. Deznodământul acestuia era greu de prezis chiar și de Nicodim, în ciuda expe­rienței și înțelepciunii sale. Faptul că el alege ceasurile nopții pentru a veni în prezența lui Iisus poate fi o dovadă în acest sens. Hotărârea Mântuitorului de a părăsi Iudeea și de a se întoarce în Galileea, determinată și de informația cunoscută de Sinedriu, că numărul ucenicilor Săi devine tot mai preponderent, ar putea confirma tensiunea din jurul identității Sale.

Mântuitorul alege ruta directă spre Galileea, care trecea prin Samaria. În mod normal, orice iudeu pentru a ajunge din Iudeea în Galileea trecea Iordanul în Pereea, urca spre nord pe malul de est al Iordanului, după care revenea pe malul de vest, doar în ținutul Galileii. Astfel, Mântuitorul încalcă „tradiția“ poporului iudeu cu bună știință.
Ajungând lângă cetatea Sihar sau Sihem, fiind ostenit de călătorie, Iisus Se oprește la o fântână. Era ceasul al șaselea, deci miezul zilei, când căldura dogorâtoare se adăuga simțitor la osteneala călătoriei.

Ca Unul Care știa cele ce urmau să se întâmple, Iisus îi trimite pe ucenici în cetate să cumpere de mâncare, El rămânând a se odihni la fântână. De aceea întâlnirea cu femeia samarineancă era menită să devină realitate în iconomia lui Dumnezeu. Dintr-o anonimă locuitoare a satului, ea va deveni purtătoarea unui dialog cu puternice nuanțe teologice și misionare care vor fi rânduite, de-a lungul istoriei bisericești, să fie reactualizate în ciclul liturgic al răscumpărării timpului întregului an.

Încă de la începutul dialogului iese la lumină tensiunea care avea rădăcini adânci înfipte în istorie: „Iisus i-a zis: «Dă-Mi să beau»… «Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă?» Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii”. Afirmația Sfântului Evanghelist Ioan recunoaște ruptura adâncă dintre iudei și samarineni, la care se adăuga și mentalitatea vremii respective referitoare la diferența dintre bărbat și femeie. Până și ucenicii Mântuitorului s-au mirat că El stătea de vorbă cu o femeie (4, 27).

Întrebările samarinencei scot la lumină setea ei neostoită după Dumnezeu

Răspunsul femeii ne ajută să zugrăvim portretul ei duhovnicesc. Mai întâi, era samarineancă. Pe plan religios, și ea, cât și conaționalii ei erau parte din religia sincretistă a Samariei. Cu sute de ani în urmă, samarinenii veniseră din provinciile Asiriei, cu propria lor religie. De la început s-au văzut nevoiți să ceară ajutor împăratului Asiriei ca să scape de teroarea leilor pe care Dumnezeu i-a trimis împotriva întregii regiuni (4 Regi 17, 24-41). Preotul trimis să-i învețe să-L slujească pe Dumnezeul țării pe Care-L mâniaseră prin dumnezeii lor era, probabil, unul dintre preoții Samariei, el însuși tributar sincretismului religios pornit de Ieroboam și adus la perioada lui de înflorire de regele Ahab și Izabela, soția lui. Din cuvintele samarinencei, nuanța religiei ei își avea totuși rădăcinile în Scripturile poporului lui Dumnezeu, în Pentateuh, ea numindu-l pe Iacov părintele lor, comparând locul lor de închinare cu cel de la Ierusalim și vorbind despre venirea lui Mesia. Întrebările ei legate de închinare scot la lumină setea ei neostoită după Dumnezeu.

O a doua componentă a ima­ginii femeii de la fântână se zugrăvește pe plan moral. Samarineanca pare să fi fost o femeie de moravuri ușoare, înfruntând astfel rușinea și respingerea din partea consătenilor ei. Însă nici diferențele etnice, nici cele religioase și nici dezordinea morală din viața femeii nu-L împiedică pe Mântuitorul să se apropie de ea. Însuși Sfântul Ioan Botezătorul îl identifică de la început ca „Miel al lui Dumnezeu venit să ridice păcatul lumii întregi, nu numai pe cel al poporului Său”. Dumnezeu, în dialogul direct cu femeia păcătoasă, trece peste toate barierele amintite de femeie și, spre surprinderea ei, îi aruncă o provocare unică: „Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!», tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (4, 10).

Credința în Hristos, realitatea prin care sufletul este umplut cu apa vie a harului

Dialogul despre apa vie nu este întâmplător, fiind stârnit de setea fizică a Mântuitorului. Nevoia ei fiind reprezentativă pentru nevoia noastră, a tuturor, darul apei vii nu este doar pentru samarineancă, ci pentru noi toți. Însă apa vie, adică Duhul Sfânt, este darul lui Dumnezeu pe Care Îl putem primi doar prin lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos – actualizată azi prin Tainele Bisericii. Duhul Sfânt este amintit mai întâi pentru că numai El avea să pună capăt căutărilor femeii și să aline setea sufletului ei. Cu toate acestea, pericopa rămâne focalizată pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe credința samarinenilor în El. Credința în Mântuitorul este realitatea prin care sufletul nostru este umplut cu apa vie a harului Duhului Sfânt.

Cunoscând viața femeii, Mântuitorul îi vede setea lăuntrică, sete pe care ea încerca în zadar să o aline, înfruntând chiar și respingerea cetății. Acum El îi oferă adevăratul „dar lui Dumnezeu”, adică harul Duhului Sfânt, care poate să umple golul din inimile acelora care îl primesc. Fiind creați de Dumnezeu, am fost zidiți mai întâi pentru El, iar abia apoi unii pentru alții. De aceea prima noastră nevoie este nevoia de Dumnezeu. Iar când intrăm în dialog cu El și Îl descoperim cu adevărat, prin harul Sfântului Duh, avem parte de prezența realității lucrării Sfintei Treimi în noi, astâmpărându-ne astfel setea lăuntrică.

Setea sufletului femeii s-a dovedit a fi evidentă. La fel de evident este și faptul că încerca s-o astâmpere în zadar cu lucruri care nu îi aduceau împlinirea. Însă ea, în mijlocul dialogului, începe să migreze de pe planul fizic spre cel duhovnicesc: „Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui?” (4, 11-12). Cu multă răbdare, Mântuitorul o cheamă la o apă care poate să-i aline cu adevărat setea sufletului: „Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”.

Nici chiar lucruri materiale fundamentale, cum ar fi apa, fără de care trupul nu poate trăi, nu pot alina setea ființei omenești, deoarece omul este mai mult decât trup. Este și suflet. Și precum însetează trupul, tot așa însetează și sufletul. Iar planul prioritar al existenței noastre nu este cel trupesc, ci cel sufletesc. Chiar și săparea unei fântâni în curtea casei femeii nu i-ar fi rezolvat adevărata ei problemă. Izvorul avea nevoie să fie în inima femeii. De aceea răspunsul femeii nu se lasă așteptat.

Căutarea lui Dumnezeu, nedespărțită de renunțarea omului la căile răului

Însă în loc să așeze în mâna femeii apa vie pe care o făgăduise, Mântuitorul, în lumina îndemnului profetului Isaia din 55, 6 („Căutați pe Domnul cât Îl puteți găsi, strigați către Dânsul cât El este aproape de voi”), îi amintește că mai era de realizat un pas esențial: „Cel rău să lase calea lui și omul cel nelegiuit vicleniile lui și să se întoarcă spre Domnul, căci El Se va milostivi de dânsul, și către Dumnezeul nostru Cel mult iertător” (Isaia 55, 7). De aceea Mântuitorul focalizează atenția femeii de pe planul fizic pe cel duhovnicesc, confruntând-o pe plan moral: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (Ioan 4, 16).

Este provocator modul în care Dumnezeu poartă dialogul cu omul. Deși femeia își mărtu­risește dorința de a scăpa de povara drumului zilnic spre fântâna din afara satului, Mântuitorul îi cere să parcurgă din nou drumul spre casă și spre fântână pentru a veni împreună cu bărbatul ei. Credința ei trebuia însoțită de un lucru important. Căutarea lui Dumnezeu trebuie să fie nedes­părțită de renunțarea omului la căile răului și, astfel, „să se întoarcă la Domnul Care va avea milă de el” (Is 55, 7). Fără mărturisirea păcatelor nu există posibilitatea de a bea din apa vie, din izvorul de apă care să țâșnească în viața veșnică.

Când femeia încearcă să evite provocarea, pornind o discuție teologică, Mântuitorul o ridică pe un plan care trece dincolo de diferențele religioase dintre iudei și samarineni, pentru a o readuce din nou în fața Sa: „Vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr”, adică vine ceasul când închinătorii genuini vor înceta să-și ascundă păcatul lor în spatele unor ritualuri religioase făcute pe muntele acesta sau în Templu, „și Tatăl astfel de închinători își dorește” (In 4, 23).
În mijlocul păcatului ei, femeia de la fântână era frământată de vremurile trezirii duhovnicești pe care urma să le aducă Hristos. „Acela ne va vesti nouă toate”, spune femeia. Iar aceste cuvinte ale femeii nu sunt altceva decât o timidă recunoaștere a identi­tății Celui care stătea în fața ei. De aceea nici Mântuitorul nu întârzie să-i confirme frământarea: „Eu sunt, Cel care vorbesc cu tine” (In. 4, 26).

Nici chiar ucenicilor Lui nu le-a făcut harul pe care l-a făcut femeii, să li Se descopere atât de simplu și de direct. Ucenicilor Săi le-a trebuit foarte mult timp să ajungă la concluzia la care a ajuns această femeie păcătoasă. Femeia samarineancă, femeia păcătoasă de la fântână, în fața prezenței lui Dumnezeu Care stătea înaintea ei și i Se oferea, a întins mâna și a băut din apa vieții, recunoscându-și păcatul și crezând în Mântuitorul Iisus Hristos.
sursa:http://ziarullumina.ro