Postul Craciunului – Responsabilitatea iertării aproapelui

postul-craciunuluiA început Postul Naşterii Domnului sau, pe scurt, al Crăciunului. Biserica ne cheamă stăruitor să ne pregătim sufletele, primenindu-le, încălzindu-le şi luminându-le cu darurile Duhului Sfânt, pentru ca Pruncul Dumnezeiesc să găsească în plăpânda noastră fiinţă sălaş prielnic Naşterii Sale duhovniceşti. Din cele mai grele aspecte ale postirii nu se numără numaidecât schimbarea dietei alimentare, ci mai ales porunca iertării, a iubirii celor ce ne greşesc ori ne asupresc. Şi totuşi sunt împrejurări când iertarea trebuie înţeleasă şi acordată în moduri diferite.

Îmi amintesc, bunăoară, despre un nefericit eveniment petrecut cu ceva timp în urmă: la o unitate economică. Unul din angajaţi, în stare de ebrietate, a căzut lovit de un utilaj, curmându-i-se astfel viaţa. Administratorul firmei, venit să-i rânduiască slujbele de pomenire, suferea nu doar pentru pierderea în sine, ci şi din pricină că, de mai multe ori, l-a surprins pe nefericitul muncitor beat la serviciu, dar nu a luat măsurile cuvenite, iertându-l. Se pare că iertarea, în situaţia de faţă, a fost prost înţeleasă de salariat, omul sfârşind tragic. Dacă l-ar fi mustrat ori sancţionat la timp, s-ar fi preîntâmpinat accidentul de muncă? Aş fi înclinat să cred că da! Poate că aşa i-a fost rânduit, vor zice unii. Alţii vor spune că atât i-a fost dat să trăiască. Până la urmă nu vom înţelege totul niciodată. Şi totuşi  nu  putem să nu ne întrebăm: a greşit administratorul firmei tolerându-i acţiunile iresponsabile? Sunt dileme ce se cer lămurite deoarece porunca e poruncă: trebuie să iertăm! Suntem cu toţii de acord. Oare iertarea presupune neglijenţă, inconştienţă? Cu siguranţă nu! Problema apare în altă parte: cum înţelegem iertarea? Ce s-ar întâmpla dacă toţi judecătorii ar opera cu clemenţă? Delincvenţa ar deveni o instituţie, violul, o rutină, înşelăciunea, un modus vivendi şi aşa mai departe. Dar ce să facă un conducător al unei unităţi economice când observă că unul din angajaţi este iresponsabil şi, cu premeditare, aduce prejudicii financiare sau chiar de imagine firmei?

Vom încerca un posibil răspuns, fără pretenţia de valabilitate generală. Aşadar, iertarea trebuie să aducă îndreptare, corectare, reevaluare a comportamentului celui vinovat. Iertarea se cuvine să opereze din ambele părţi: cel ce a greşit să lupte pentru schimbarea sa în bine, iar cel ce oferă mila să urmărească prin ea împlinirea poruncii, dar şi responsabilizarea celui culpabil. Iertarea nu are voie să încurajeze escaladarea răului, indisciplinei, nesupunerii într-o instituţie.

Practic, când cineva ne-a greşit personal, jignindu-ne în vreun fel, aducându-ne prejudicii morale sau materiale, suntem datori să-l iertăm, după cuvântul Evangheliei, „de şaptezeci de ori câte şapte“, adică ori de câte ori este nevoie, cu nădejdea că mila şi harul dumnezeiesc îl vor lumina şi îndrepta. Însă când cineva, din rea voinţă, provoacă pagube instituţiei, comunităţii, făcând să sufere colectivul întreg, societatea în general, cel rânduit să vegheze la bunul mers al acesteia trebuie să aplice legea, să nu-l ierte pe împricinat. Neiertarea, dimpotrivă, nu înseamnă răzbunare, ură personală, căci „a Domnului este răzbunarea“ (Deut. 32, 35), ci punerea în practică a dreptăţii izvorâte din cuvintele dumnezeieşti şi din legiuirile omeneşti, nu detestând persoana, ci răul săvârşit de ea. Aici cred că se potrivesc cel mai bine spusele Mântuitorului: „… de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş“ (Matei 18, 15-17).

În aceeaşi gândire vom aşeza îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Vă rugăm, fraţilor, să mustraţi pe cei ce trăiesc în neorânduială“ (I Tes. 5, 15). Unii ar invoca îndată o contradicţie între porunca Mântuitorului de a iubi iertând şi această atitudine intransigentă.

Peste toate, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul ne-ar deruta mai mult în rezolvarea problemei, căci, la o primă vedere, dumnezeiescul părinte pledează pentru iertare în defavoarea simţului de justeţe: „Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi Domnul va fi cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea aproapelui“. Să subliniem însă că raţionamentul sfântului nu se referă decât la relaţiile personale, în care se cuvine să predomine iubirea şi pacea. Căci atunci ce rost ar mai avea hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau locale ori canoanele Sfinţilor Părinţi? Acestea, alături de legiuirile civile, sunt menite să asigure coabitarea socială şi eclesială, fără de care nu ştim cum ar fi decurs ordinea din societate, buna rânduială din Biserică. Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să ieşim din aparenta încurcătură: „Să unim mila cu dreptatea, adică să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă“. Atunci când vinovatul arată căinţă pentru răul săvârşit şi dorinţă de îndreptare, tot înţelegerea, îndurarea şi iubirea trebuie să ne călăuzească.
arhim. Mihail Daniliuc