Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

n data 25 iulie 1924, în localitatea Farasa Capadociei, intr-o familie de creştini autentici, s-a născut Sfântul Paisie. Tatăl său, Prodromu Teodosiu, având darul bunei ocârmuiri, era conducătorul satului. Totodată, era un bun patriot şi un luptător neînfricat, având o deosebită evlavie faţă de Cuviosul Arsenie Capadocianul (1841-1924), pe care îl considera un sfătuitor deosebit. Mama Sfântului Paisie, Evloghia, o creştină înţeleaptă şi harnică, era descendentă din neamul Frangopoulos, fiind rudă a Cuviosului Arsenie, crescută sub buna povăţuire a acestuia. Dumnezeu i-a învrednicit pe Prodromu şi Evloghia cu zece copii.

Numele pe care Sfântul Paisie l-a primit la Taina Sfântului Botez a fost Arsenie, după numele Cuviosului povăţuitor atât de apropiat familiei. Când pruncul avea doar patruzeci de zile, familia acestuia s-a stabilit în Grecia, odată cu schimbul de populaţie din Asia Mică. Pentru o vreme au rămas la Pireu, după care s-au mutat în cetatea din Kerkira. După un timp, au mers în satul Igumeniţa, apoi s-au stabilit în Koniţa.

In vremea copilăriei, datorită inteligenţei cu care era înzestrat şi evlaviei dobândite de la părinţii săi, Arsenie a învăţat să se roage, să postească şi să participe cu drag la slujbele Bisericii. In fiecare zi citea din Sfintele Evanghelii şi din Vieţile Sfinţilor, având hotărârea fermă de a deveni călugăr. Cu toate că a dovedit seriozitate şi purtare exemplară în clasele primare, întrucât în Koniţa nu exista şcoală gimnazială, nu a mai dorit să-şi continue studiile, ci a deprins meşteşugul tâmplăriei, avându-L ca model desăvârşit pe Mântuitorul Hristos. Mai târziu, şi-a deschis propriul atelier, lucrând ferestre, uşi, tavane, duşumele, iconostase şi chiar sicrie, pentru care însă niciodată nu lua bani, ajutând în felul acesta familia defunctului.

Tânărul Arsenie şi-a petrecut anii adolescenţei în ne voinţe ascetice, fără griji lumeşti, menţinându-şi ferm ţelul de a deveni monah. Au urmat apoi anii grei ai Războiului greco-italian, ai ocupaţiei germane şi ai Războiului Civil, fiind întemniţat şi supus unor condiţii inumane. Cu toate că războiul şi perioada detenţiei l-au făcut pe Arsenie să amâne plecarea sa la mănăstire, râvna nu i s-a împuţinat, ci, dimpotrivă, multelor sale nevoinţe adăuga altele şi mai mari.

In anul 1945, fiind chemat să slujească patria, Arsenie s-a prezenftat în Navplio, primind postul de transmisionist. Datorită caracterului său integru, a câştigat admiraţia şi respectul colegilor de breaslă. Din pronia lui Dumnezeu, specialitatea de transmisionist l-a ferit de participarea efectivă la război, cu arma în mână, astfel că nu a ucis pe nimeni niciodată. Mai mult, această ascultare preînchipuia oarecum şi slujirea lui de mai târziu, ca monah, de a transmite cuvântul lui Dumnezeu şi de a se ruga pentru alţii.

După cinci ani de slujire a patriei, Arsenie a obţinut livretul militar, orientându-şi de acum atenţia înspre cea mai mare dorinţă a lui: aceea de a deveni monah.

Menţionăm faptul că prima vizită în Sfântul Munte Athos a realizat-o după împlinirea stagiului militar. In cea dintâi noapte, el a rămas la Chilia „Sfântul Ioan Teologul”, în apropiere de Mănăstirea Cutlumuş, după care a vizitat o chilie din zona Kavsokaliviei, unde a petrecut o scurtă perioadă de timp. Cu toate că şederea în Sfântul Munte a fost fără rezultat în primă fază, acest lucru nu l-a dezamăgit, iar după întoarcerea lui acasă şi reluarea meseriei de tâmplar, vieţuirea sa a fost o nevoinţă perpetuă asemenea celei monahale, întrucât ziua lucra şi postea, iar noaptea o petrecea în rugăciuni şi în privegheri.

In anul 1953, Arsenie a mers din nou în Muntele Athos, la Mănăstirea Esfigmenu, unde s-a alăturat obştii monahale. In ziua de 27 martie 1954, a fost tuns rasofor, primind numele de Averchie. Ulterior, a mers la Mănăstirea Cutlumuş, pentru a fi aproape de ieromonahul Chirii, faţă de care avea un respect deosebit, iar apoi, tot din ascultare, a
mers la Mănăstirea Filoteu, pentru a-l îngriji pe Părintele Simeon. In 1957, după un an de vieţuire în această mănăstire, a fost tuns în monahism, primind numele Paisie, în
cinstea mitropolitului Paisie al II-lea al Cezareei, originar tot din Farasa. Nevoindu-se mult şi petrecând în permanentă rugăciune, Părintele Paisie s-a bucurat de o descoperire din partea Maicii Domnului, care l-a îndemnat să nu meargă în Katunakia, cum avea în gând, ci la Mănăstirea Stomiu din Koniţa.

In luna august a anului 1958, după ce s-a stabilit la Mănăstirea Stomiu, cu ajutorul oamenilor, a început rezidirea acestei oaze monahale, care a fost grav afectată în urma unui incendiu. Locuitorii acelui ţinut se ataşaseră de Părintele Paisie, care, în scurt timp, devenise pentru ei îngerul păzitor şi sprijinul tare pentru greutăţile de fiecare zi. Mai mult decât atât, faima virtuţilor sale s-a răspândit şi în ţinuturile învecinate, astfel încât Părintele era căutat şi de oameni din alte locuri şi chiar de tineri. Cu toate acestea, era mâhnit că unii vizitatori nu renunţaseră la obiceiurile lor lumeşti şi neglijau viaţa duhovnicească la care îi îndemna adesea Părintele. De aceea, în anul 1961, a plecat din nou la Mănăstirea Filoteu, de unde, la insistenţele oamenilor, care adunaseră semnături, Părintele s-a întors în Koniţa. Totuşi, nu era împăcat cu gândul rămânerii în lume, de vreme ce era monah.

Rugându-se mult şi cerând sfat Maicii Domnului, după ce şi-a încheiat misiunea la Mănăstirea Stomiu, în data de 30 septembrie 1962, Părintele Paisie a plecat spre Muntele Sinai. Locuitorii din Koniţa încă mai păstrează cu evlavie amintirea „Călugărului”, cum îl numeau ei pe acela care le-a fost mângâiere şi sprijin. In acest loc, simţea prezenţa lui Dumnezeu într-un chip aparte, ducând o viaţă de pustnicie, singur, în linişte, vorbind cu Dumnezeu şi rugându-se neîncetat.

Amintind despre cercetarea dumnezeiască de la Mănăstirea Esfigmeriu, Sfântul Paisie a adăugat: „La Sinai am trăit stări mai înalte, dar în alt chip”. Deşi se bucura de acest mod de vieţuire, starea de sănătate a Părintelui se înrăutăţise tot mai mult. Suferea de dureri de cap, datorate lipsei de oxigen de la altitudinea prea mare unde pustnicea.

In astfel de condiţii, după trei ani s-a întors în Sfântul Munte Athos, la o chilie a Schitului Iviron, în care şi-a continuat viaţa de rugăciune şi de asceză. Cu toate acestea, a fost nevoit să meargă la Tesalonic, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale complicate, în urma căreia i-a fost extirpat aproape în întregime plămânul stâng.

Din 4 august până în 15 decembrie 1966, a fost internat în spital. După externare, şi-a continuat cu mărinimie nevoinţa, cu toate îndatoririle obşteşti, însă medicii îi recomandaseră schimbarea climei şi vieţuirea într-un loc mai uscat. Aşadar, stareţul lui, Părintele Tihon, l-a sfătuit să meargă în Katunakia, în ziua de 11 iulie 1967 primind binecuvântarea de a porni într-acolo.

Stabilindu-se la Chilia „Sfântul Ipatie”, Părintele Paisie s-a acomodat repede, întrucât viaţa în Katunakia era liniştită şi foarte săracă. El sculpta iconiţe în lemn de chiparos,
pe care le oferea ca binecuvântare. După un an de vieţuire în această zonă, perioadă în care i s-a ameliorat starea de sănătate, Cuviosul s-a îndreptat spre Mănăstirea Stavronikita, pentru a ajuta la reorganizarea acesteia.

După unsprezece ani de vieţuire la Coliba Cinstita Cruce, din motive duhovniceşti şi la îndemnul Sfintei Eufimia, faţă de care avea o evlavie aparte, Părintele Paisie s-a mutat la Coliba Panaguda. In anul 1982, Părintele Paisie a vizitat Locurile Sfinte, acesta fiind primul şi singurul său pelerinaj, despre care adeseori vorbea cu multă emoţie.

In toamna anului 1987, Părintele Paisie a fost supus unei operaţii de hernie, iar după externarea din spital a mers în Muntele Sinai, unde a petrecut câteva luni, iar apoi s-a întors în Muntele Athos. Incepând cu anul 1988, starea de sănătate a Părintelui Paisie s-a agravat. A părăsit pentru ultima oară Sfântul Munte, în data de 10 noiembrie 1993. In ziua de 4 februarie 1994, a fost operat la Spitalul Theaghnio din Tesalonic şi, apoi, a fost dus la Mănăstirea „Sfântul Ioan Teologul” de la Suroti pentru a fi îngrijit. După cum am văzut, nevoinţa şi durerea l-au însoţit pe Părintele Paisie toată viaţa. In ultimii ani, bolile îi deveniseră o stare aproape permanentă. Atât înainte de operaţie, cât şi după aceea, la Mănăstirea Suroti veneau mulţi fii duhovniceşti şi apropiaţi ca să-l vadă şi să-l încurajeze, în ultimele zile, a cerut să i se citească rugăciunile de iertare. Se împărtăşea adesea şi, deşi era împovărat de boală, mergea la biserică. Când părinţii i-au propus să-l împărtăşească în chilie, a răspuns categoric: „Eu trebuie să merg la Hristos, nu Hristos la mine”.

A trecut la Domnul în data de 12 iulie 1994, după ce cu o zi înainte, de sărbătoarea Sfintei Eufimia, s-a împărtăşit pentru ultima dată. A fost înmormântat în spatele bisericii „Sfântul Arsenic” din Suroti, fără ca cineva să fie chemat la slujba înmormântării, după cum a fost dorinţa Părintelui.

Ceea ce s-a întâmplat însă după trei zile, când s-a aflat despre adormirea lui, este de nedescris. Din toate părţile venea lume multă pentru a se închina la mormântul lui. Se puteau vedea manifestări spontane de iubire şi evlavie. Unii îl chemau în rugăciune ca pe un sfânt. Alţii, din evlavie, luau pământ de pe mormântul lui, iar puţinele lucruri din coliba sa din Sfântul Munte, în scurt timp, au fost luate de către închinători, ca amintire şi binecuvântare de la preaiubitul lor Părinte. Cei mai mulţi îi simţeau lipsa, dar aveau nădejde că el îi va ajuta şi după adormire.

Deasupra mormântului său, pe o placă de marmură, putem citi şi astăzi poemul scris de Părintele: „Aici s-a terminat viaţa mea,/ Aici şi răsuflarea mea./ Aici trupul mi se va îngropa,/ Iar sufletul mi se va bucura./ Sfântul meu aici locuieşte,/ Iar aceasta mă cinsteşte./ Şi cred că el se va milostivi/ Şi pe Izbăvitorul II va îmblânzi,/ Ca sufletul meu cel ticălos/ Să aibă alături pe Maica Domnului Hristos”.

Fragment din cartea “Icoana Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul”, Editura Reintregirea
sursa: crestinortodox.ro

Cumpara cartea “Icoana Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul”