Sfintii Mucenici Mina, Ermoghen si Eugraf

Dupa imparatii Diocletian si Maximian, care, neputand a birui puterea lui Hristos ce se savarsea intru sfintii sai mucenici si marturisitori, nici a pierde de pe pamant sfanta credinta, pentru care lucru foarte mult se osteneau varsand fara crutare sangele crestinesc, de bunavoie si din multa sa asprime, lasandu-si sceptrul, au luat dupa dansii imparatia: Maxentie in Roma, Constantin – care, dupa aceea, a crezut in Hristos si toata lumea a luminat-o – in Portugalia, iar Maximin la rasarit. Dar nu inceta a se face prigoana asupra crestinilor, mai ales la Rasarit, unde pamantul si marea ca si cum se misca si se tulbura, ridicandu-se asupra Bisericii lui Hristos ce se inmultea, si cu cat se inmultea, cu atat mai mult inflorea ca crinul in spini, rosita fiind de sangele cel mucenicesc.

Paganul imparat Maximin, fiind prea ravnitor parintestii sale credinte, cea cu multi dumnezei, era mai urator si mare prigonitor al dreptei credinte crestinesti. Acestuia i s-a vestit cum ca toata Alexandria, care este cetate prea slavita in Egipt, s-a tulburat, inmultindu-se acolo crestinii foarte mult si facandu-se tulburare intre crestini si pagani. Iar el, neputand merge acolo singur, pentru ca avea nevoie a zabovi in Vizantia, a trimis pe unul din dregatorii sai, barbat cu buna pricepere, iscusit in intelepciunea elineasca si ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a incredintat sa astampere tulburarea poporului ce se facuse in cetate si pe cele razvratite sa le indrepteze si sa izgoneasca crestinatatea din cetate. Apoi credinta cea parinteasca, adica paganatatea lor, sa o intareasca si pe cei ce au cazut dintr-insa, adica pe cei ce s-au intors de la paganatate catre Hristos, iarasi sa-i intoarca spre dansa.

Mina se arata pe dinafara ca tine de credinta imparatului si ca si cum s-ar fi invoit impreuna cu cele paganesti; dar dinauntru era crestin adevarat si pazitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tainuit pana la o vreme credinta lui cea dreapta, asteptand chemarea cea dumnezeiasca pentru nevointa si cununa muceniciei.

Deci, primind porunca de la imparat, a ajuns degraba in Alexandria si acolo, fara de osteneala a alinat tulburarea, cu intelepte sfaturi impacand amandoua partile, adica crestinii si paganii, poruncind ca fara de opreala sa-si tina fiecare credinta sa. Apoi pe toate cele stricate din asezamintele cetatii si carora le trebuia randuiala, indreptandu-le bine, a vestit prin scrisoare imparatului. Dupa aceea, a gandit sa-si marturiseasca credinta sa in Hristos, pe care o ascundea si s-o aduca intru aratare tuturor, ca sa se faca si altora chip de dreapta credinta si pricinuitor de mantuire, adica sa iasa la nevointa muceniceasca. Caci zicea intru sine: “Daca intr-alta vreme voi vrea sa ma dau spre munci, apoi numai eu singur ma voi incununa, iar acum pot si pe altii sa-i duc catre incununare”. Deci, a inceput la aratare a lauda numele lui Iisus Hristos si a invata sfanta credinta, incredintand nu numai cu cuvintele pe cei necredinciosi, ci si cu lucrurile; caci i se daduse lui darul dintru inaltime a vindeca neputintele, prin chemarea numelui lui Hristos si prin semnul Sfintei Cruci.

Astfel odinioara, mergand prin mijlocul cetatii si poporul urmandu-l, s-a intamplat de a vazut pe cale multime de schiopi, orbi, muti, surzi si indraciti. Rugandu-se lui Dumnezeu ca sa arate puterea Sa prin mainile lui, pentru incredintarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, si-a pus mainile sale peste cei bolnavi, facand peste fiecare dintr-insii semnul Sfintei Cruci, si indata s-a daruit tuturor tamaduire: orbii au vazut, mutii au grait, schiopii au sarit ca cerbii si indracitii au scapat de duhurile cele necurate. Vazand aceasta, tot poporul s-a inspaimantat si multi au crezut in Hristos, pe care Sfantul Mina, invatandu-i cu cuvinte, i-a unit cu crestinii.

Dar unii din cei impietriti cu necredinta si orbiti cu rautatea elineasca, carora le erau iubite praznicele cele diavolesti si-i cinsteau pe aceia cu imbuibarea, cu betia si cu lucruri necurate, care nu iubeau viata crestineasca cea cinstita si infranata, fiind fii ai intunericului ce urau lumina, aceea, nerabdand a vedea batjocorirea zeilor lor si defaimarea praznicelor celor urate, au trimis in taina la imparat, vestindu-i toate cele ce facea Mina, ca si el crede in Galileanul Cel rastignit si pe tot poporul Alexandriei l-a razvratit cu aceeasi credinta, iar acum a pustiit capistele zeilor celor vechi.

Imparatul, auzind acestea, s-a umplut de manie si chemand pe dregatorii si sfetnicii sai, se jeluia inaintea lor despre Mina, ca a facut cele potrivnice poruncii lui; ca, in loc sa piarda crestinatatea din Alexandria, el a inmultit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi parintesti, l-a adus catre credinta cea noua, crestineasca. Dregatorii au sfatuit ca sa trimita acolo pe cineva, care ar putea sa indrepteze cele razvratite de Mina, iar pe acesta sa-l sfatuiasca sau sa-l sileasca, ca iarasi sa se intoarca la credinta zeilor. Iar pentru acel lucru sa aleaga pe unul mai cu trecere inaintea stapanirii imparatesti si slujitor credincios, care sa pazeasca toate poruncile lui si sa se sarguiasca a le implini intocmai. Cautand si intrebind ei de unul ca acela, a fost placut tuturor eparhul cetatii cu numele Ermoghen, barbat vestit si slavit. Deci au voit sa-l trimita pe acesta, ca unul ce putea sa savarseasca toate cele poruncite lui de imparat. Imparatul a trimis indata pe Ermoghen in Alexandria, dandu-i din Vizantia putere ostaseasca sa cheme pe Mina la judecata, iar cetatea sa o curete, precum socotea el, de ratacirea crestineasca.

Ermoghen era de neam tot atenian, nascut si crescut tot in paganatatea idoleasca, dar cu obiceiul bun si milostiv, desi nu cunostea pe Hristos, adevaratul Dumnezeu; insa cu faptele era ca un crestin, caci neavand lege, din fire facea ale legii. Mergand Ermoghen impreuna cu ostasii spre Egipt, intr-o noapte a vazut in vis trei barbati prea straluciti, zicand catre dansul: “Sa stii, Ermoghene, ca cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea si lucrurile tale, desi nu sunt desavarsit bune, insa Dumnezeu le primeste si calea ta, care era sa fie spre pierderea multora, o va face tie pricinuitoare slavei si cinstei celei fara de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, ca pe aceasta cale vei ajunge la Imparatul cel adevarat si vesnic, iar noi vom trimite tie un asa om care te va face prieten al Imparatului celui binecuvantat si vei lua de la El o cinste din acelea, pe care imparatul tau cel de acum nu poate sa ti-o dea tie”.

Desteptandu-se Ermoghen, se gandea cu spaima si cu mirare la cele vazute si nu se pricepea ce o sa se faca. Astepta, deci, sa dobindeasca o cinste mult mai mare, insa de la cei ce imparateau vremelnic pe pamant, iar nu de la Imparatul cel Preainalt, pe care inca nu-L stia, fiind neluminati ochii inimii lui. Dupa acea indelungata vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la tarmul Alexandriei si a intrat in cetate cu mare slava, cu cantari de timpane, cu trambite, intampinat de tot poporul, cu cinste petrecandu-l in palatul luminat.

Facandu-se seara si tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit catre Ermoghen singur, vrand sa vorbeasca impreuna cu dansul deosebi, despre unul Dumnezeu si despre sfanta credinta, stiind ca mai bine se asculta vorba si se primeste sfatul mai la o parte, si chiar de s-ar fi grait ceva potrivnic, aceasta mai cu inlesnire se rabda deosebi, decat inaintea adunarii poporului.

Intrand la Ermoghen, a zis: “Slava marelui Dumnezeu cu a Carui purtare de grija ai venit aici”. Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu si vazand ca stau inaintea sa unii din cei ce erau din palatul imparatesc, indata a poruncit sa ia pe Mina sub straja, temandu-se sa nu fie clevetit la imparat ca a primit la vorba deosebita pe vrajmasul imparatiei. Deci a zis catre cei ce stateau inainte: “Maine va cunoaste acest tainuitor ce fel de prieten sunt eu al vrajmasilor imparatiei si va pricepe daca este un Dumnezeu sau mai multi”.

A doua zi, fiind pregatit divanul pentru priveliste si adunandu-se multime de popor, a sezut judecatorul Ermoghen, stand imprejurul lui purtatorii de arme, si a poruncit sa aduca inaintea sa la judecata pe Sfantul Mina. Deci, a stat inaintea lui ostasul lui Hristos cu fata luminoasa si cu suflet netemator, arzand cu ravna dupa Dumnezeu. Apoi i-a zis judecatorul: “Se cuvine, o! Mina, fiecare om a cinsti pe imparati si pe zeii cei imparatesti si a fi multumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe imparati, nici pe zei nu-i cinstesti, uitand facerile de bine ale acelora”. Sfantul a raspuns: “Pana atunci, o, judecatorule, se cuvine a arata multumire catre facatorii sai de bine, pana cand este de folos si celui ce face bine si celui ce i se face binele. Iar cand amandurora li se aduce vatamare, atunci facerea de bine este vatamatoare, iar pe facatorul de bine se cuvine a-l lepada.

A cinsti pe imparati este lucru sfant, precum se cuvine stapanirii si incepatoriei; iar cand imparatii nu cinstesc drept si cu buna credinta pe Dumnezeu, Care este intaia incepatura, nici nu-I dau cinstea cuviincioasa, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai intai, oare sunt asa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fara inceput, fara sfarsit si fara de moarte? Iar daca vreuna dintr-acestea nu le va implini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Caci cum pot a fi dumnezei, nefiind desavarsiti? Deci, cu fierbinte dorire si cu inima curata se cuvine a cauta pe Dumnezeu. Eu, dupa cum stii si tu, judecatorule, cand eram in Atena, pazeam legile parintesti, caci din tinerete lasand pe parinti, cu multa dorinta si osardie ma indeletniceam cu citirea cartilor si nu cu putina osteneala am strabatut toata invatatura elineasca, facatoare de basme. Instiintandu-ma ca si la crestini sunt oarecare carti, am dorit sa le citesc si citindu-le am dobindit atata folos din ele, incat nu este cu putinta a grai.

Asemanand Scriptura crestineasca cu invatatura cea elineasca, am aflat ca mare deosebire erau intre ele, ca si cum s-ar lupta una impotriva alteia. Caci in cea crestineasca am vazut putere si dreptate, iar intr-aceasta, ratacire si viclesug. Apoi cele ce sunt in scripturile crestinesti arata puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elinesti socotesc ca Dumnezeu pe cel imbracat cu neputinte omenesti, cu patimi si cu pofte si sunt pline de minciuni, de tulburare, de neinfranare si de nerusinare; povestind ca zeii au facut razboi intre ei si au fost biruiti si raniti de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline si de alte rautati fara numar, de minciuni si de basme. Cu un cuvant zic: Sfarsitul scripturii crestinesti este mantuirea, prin cunostinta adevarului, iar a celei elinesti, este adevarata pierzare si pogorire catre patimile cele necurate si urate, cum si catre ratacire.

Insa, desi sunt in acest chip scripturile crestinesti, n-am voit indata a urma acelora, ci m-am gandit ca sa incerc cu fapta puterea lui Hristos si sa ma invat adevarul. Deci, cand am aflat pe unul care avea toate madularele sale slabanogite, am chemat peste dansul numele lui Hristos si indata s-a insanatosit cel bolnav. Iar eu, cunoscand pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepadat de desertaciunea elineasca si, luand Sfantul Botez, m-am incredintat lui Hristos. Din acea vreme si pana acum vindec bolile cele mari si patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degraba si cu inlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele graite de mine martor este tot poporul, care sta imprejurul acestei privelisti si nu poate zice cineva de cuvintele mele ca sunt mincinoase si desarte; caci chiar acum este cu putinta ca sa se cerceteze cele ce graiesc”.

Acestea graind sfantul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce sta imprejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas pana la al saptelea si inca mai mult dorea sa-l asculte. Iar la sfarsit, tot poporul cel credincios a strigat catre Ermoghen: “Nu te osteni mai mult, bunule judecator, ca noi toti suntem martorii facerilor de bine si al minunilor savarsite cu puterea lui Hristos. Si nici un cuvant nu graieste cu minciuna, nici nu este viclenie in gura lui, ca de ai fi fost aici in acea vreme, ai fi cunoscut adevarul singur si ai fi priceput ca nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decat numai pe Dumnezeul pe care el il propovaduieste.

Ermoghen, vazand indrazneala poporului si pricepand ca toti, ascultand invatatura lui Mina, se pleaca catre Hristos, s-a temut a chinui pe sfant. Deci, neputand raspunde ceva impotriva adevarului, s-a rusinat; apoi a poruncit sa duca pe sfant in temnita, iar el sculandu-se mahnit, s-a dus la palatul sau. Dupa aceea poporul s-a risipit, laudand pe Sfantul Mina. Iar el, fiind inchis in temnita, canta: Mantuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necajesc si pe cei ce ne urasc i-ai rusinat; deschis-ai in pilde gura noastra, spus-am vorbele cele din inceput. Ermoghen de suparare nici n-a mancat si nici n-a dormit in acea noapte, tulburat fiind de ganduri, caci se temea si de popor si de imparat; de popor ca sa nu ridice gilceava si tulburare pentru Mina, iar de imparat, mai mult, ca sa nu se manie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.

A doua zi, sezand in divan si punand inainte uneltele cele de munca, a poruncit sa aduca pe sfant legat si a zis catre dansul: “Spune-mi cum ai indraznit a invita poporul, facandu-l sa nu se supuna imparatului, ci mai vartos sa huleasca pe zei fara de rusine si cum ai facut a asculta limba ta cea mincinoasa si a primi credinta crestina?” Iar sfantul a zis: “Nu eu am indemnat poporul sa nu se supuna poruncii imparatului, ci ravna lui Dumnezeu. Caci crestinii ravnesc dupa Domnul lor, cel cunoscut prin semne si minuni. Eu am vorbit de rau inaintea lor pe zeii imparatului tau, caci fiecarui om, care are intelegere dreapta si judecata sanatoasa, i se cuvine nu a iubi, ci a uri ceea ce va vedea si va cunoaste ca este minciuna. Iar adevarul se cuvine a-l iubi si a-l cinsti, caci pentru oameni adevarul, de care nu este indoiala, este singur Hristos”.

Judecatorul a zis: “Tie ti se pare a fi asa, nebunule, cum ca adevarul este Hristos; dar eu indata iti voi arata ca nu se cuvine a va inchina Celui rastignit si ca sunt mincinoase toate cele graite de tine ieri. Cand voi taia sau voi arde unul cate unul madularele trupului tau, atunci tu, care te inchini lui Hristos, oare putea-vei sa-ti faci iarasi intreg acel madular taiat sau ars? Si daca nu vei putea a te face intreg, apoi cum vei putea sa dai altora tamaduiri?” Iar sfantul a zis: “Doresc, judecatorule, ca tot felul de munci sa pui asupra mea pentru Hristos si nadajduiesc ca si tu, lepadand aceasta cinste vremelnica pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care imparateste Hristosul meu”. Iar judecatorul, umplandu-se de manie a poruncit sa taie talpile picioarelor lui si sa-i despoaie fluierele si asa sa stea inainte, ca, fiind tinut de durerea ranelor, sa nu poata raspunde la intrebarile despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luata de pe dansele, sta si canta: Picioarele mele au statut intru indreptare, intru adunari bine te voi cuvanta, Doamne. Deci, curgea siroaie de sange din picioarele lui, iar mucenicul in acea patimire avea fata luminata si inima cu barbatie. Apoi cu limba sloboda vorbea, preamarind pe unul adevaratul Dumnezeu si mustrand zeii.

Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit sa-i taie limba; si cand voiau sa implineasca porunca, sfantul a zis catre muncitor: “Nu numai limba, ci si ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu ma vei birui, pentru ca legea lui Hristos este faclie picioarelor mele si nadajduiesc ca dupa taierea limbii mele, tu singur vei grai maririle Hristosului meu”. Deci, fiindu-i taiata limba si sangele curgandu-i din gura, sfantul nu si-a schimbat credinta sa, ci arata cu ochii ca este gata, cu toate madularele trupului sau, a patimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecatorul sa-i scoata si ochii, iar sfantul isi pleca capul aratand ca da multumire lui Dumnezeu, fiindca l-a invrednicit sa patimeasca pentru El asemenea munci; La urma iarasi a fost aruncat in temnita. Judecatorul s-a dus, zicand: “Maine dimineata voi da trupul lui spre mancarea pasarilor”.

Sfantul zacea in temnita slabit de rane si dureri; dar dupa ce a innoptat, la al treilea ceas din noapte, a stralucit o lumina ca un fulger si s-a aratat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai intai a umplut inima lui de bucurie si de indrazneala. Apoi i-a tamaduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morti, l-a inviat si l-a facut cu totul intreg si sanatos. Dupa aceea a zis catre dansul: “Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu patimesti. Si am venit ca sa te cercetez, fiind de la inceput aproape de tine, privind la nevointa ta si asteptand sa se cunoasca de judecatori si de stapanitori dragostea ta catre Mine. Si de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de fata impreuna cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrajmaseste asupra Mea si nu iubeste numele Meu, dimineata il vei avea smerit si rugandu-se tie; iar dupa putin iti va fi si el tovaras in nevointa, caci impreuna cu tine va da marturie pentru Mine, impreuna cu tine va patimi, impreuna se va si incununa. Pentru ca nu este drept ca multele sale fapte bune sa piara pentru nestiinta lui”.

Mantuitorul, zicand acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Sau cel Sfant si l-a umplut de negraita veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul si la patria Sfantului Mina, la intelepciunea, barbatia si dregatoria lui cea dintai si cum avea multa indrazneala la imparat si cum multora a fost mijlocitor de bunatatile imparatesti. Cugetand toate acestea, se umilea pe sine, caci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile si judeca ca de acele rani va muri si plangea pentru dansul, gandindu-se sa ingroape trupul lui cu cinste.

Facandu-se ziua si sezand iarasi la locul de judecata, fiind de fata tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostasii care stateau inainte sa aduca din temnita la priveliste trupul mucenicului. Iar ei, ducandu-se, au gasit temnita, care era foarte intunecoasa, plina de lumina cereasca si doi barbati, frumosi, straluciti, stand langa sfant, ca niste ostasi gata spre aparare si spre izbinda. Iar pe Sfantul Mina, nu numai ca l-au gasit viu si cu tot trupul sanatos, ci, vazand luminat, graind limpede si cantand: De voi merge in mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti, Doamne. Ostasii, spaimantandu-se de ceea ce vedeau, taceau ca mutii; apoi, cunoscand bine ca nu este nalucire, ci cu fapta vad puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicand: “Mare este Dumnezeul crestinilor”. Apoi indata au crezut in Hristos si nu s-au mai intors catre cel ce i-a trimis. Iar judecatorul cu tot poporul asteptand indelung pe ostasi, s-a suparat si a trimis mai multi, poruncindu-le sa aduca mai degraba pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar si acestia, vazand acele minuni, ca si cei dintai, au crezut in Hristos si nu s-au mai intors.

Sfantul, instiintandu-se de la ostasi ca tot poporul s-a adunat la priveliste si ca judecatorul sade la judecata, s-a dus singur la judecator si la popor, impreuna cu ostasii care crezusera in Hristos. Apropiindu-se sfantul de priveliste, canta: De s-ar randui asupra mea tabara, nu se va infricosa inima mea. Intorcandu-si toti ochii catre dansul, se mirau cu multa spaima vazandu-l viu si sanatos, umbland, vazand si vorbind, el care ieri fusese jumatate mort, orbit si fara limba. Atunci au strigat toti intr-un glas: “Mare este puterea lui Hristos, Care biruieste si moartea; fericita esti cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut inselaciunea diavoleasca si ai priceput adevarul lui Hristos. Cu adevarat a lui Dumnezeu este stapanirea si puterea aceasta. Bucura-te ritore, nevoitorule al unui adevarat Dumnezeu si Mantuitor, bucura-te!”

Judecatorul s-a inspaimantat foarte tare de acel lucru nou si minunat si, temandu-se sa nu se rascoale poporul asupra lui, voia sa se duca din priveliste. Dar poporul a strigat: “Nu te duce, cinstite judecator, nici pizmui cetatea pentru aceasta buna norocire, pentru ca astazi are sa cunoasca pe unul adevarat Dumnezeu si sa mearga pe calea dreapta catre lumina adevarului”.

Amenintand poporul sa taca, judecatorul a poruncit sfantului sa vina la dansul si sa se apropie mai mult, caci i se parea ca este inselaciune ceea ce vedea, ca unul ce inca nu avea in sine cunostinta lui Hristos. Deci se uita la sfant cu dinadinsul, il pipaia cu mainile, de este cu adevarat Mina si daca s-a tamaduit de rane. Vazand ca lucrul este adevarat, s-a inspaimantat si nu zicea nimic. Apoi, venindu-si in sine cu greu, a zis: “Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri straine si neasteptate, ce s-au facut?” Oare Dumnezeul tau este puternic a face acestea, ori altul?”

Sfantul a grait iarasi despre Dumnezeu cel fara de inceput, despre crearea omului si despre calcarea de porunca. Dupa aceea, despre intruparea lui Hristos si rascumpararea neamului omenesc, despre Cruce si despre patimirea cea de buna voie. La sfarsit a adaugat si acestea: “Dumnezeu, o! judecatorule, Care este bun si milostiv si Care S-a pogorat pe pamant pentru mantuirea omului, nu voieste sa piara nici un om si sa cada din bunatatile cele vesnice. Ci, precum maica se ingrijeste de fiul sau, rabda multe, chiar de ar face fiul ceva fara randuiala, sau ar fi dosadit-o; caci fiind biruita de dragostea cea fireasca catre dansul, nu se manie asupra lui, chiar de ar fi facut ceva necuviincios. Pentru ca stie ca din nestiinta face si cu rabdare asteapta varsta si mintea lui, nadajduind a-l vedea barbat desavarsit, cinstit de popor si slavit.

Asa si Dumnezeu care ne-a creat, se ingrijeste de noi si, ca un parinte, rabda rautatile facute de noi din nestiinta, fiind biruit de multa sa indurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decat numai sa mostenim slava Lui, crescand ca un barbat desavarsit, la masura varstei duhovnicesti. Vazandu-va pe voi Ziditorul, inghititi de diavol si cu intarziere veniti la cunostinta adevarului, apoi Il intaratati cu idolii vostri si-L maniati si nu va temeti de stapanirea si puterea Lui, fiindu-I mila de pierderea voastra si, ca de niste fii, ingrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum si a biruit ratacirea voastra, cum si ravna voastra cea fara intelegere, precum marturisesc toti cei ce privesc la mine.

Deci, sa cunoasca fiecare din voi puterea lui Hristos Care este in mine. Ca eu, fiind om care ma apropii de batranete si, ieri, fiind lipsit nu de putine parti ale trupului, ci de toata puterea cea trupeasca prin munci si ca pe un mort in temnita aruncandu-ma, iata, acum stau inaintea voastra intreg si nevatamat, cu nimic imputinat, ca si cum a doua oara m-as fi nascut astazi si mai sanatos as fi venit in lumea aceasta. Si daca voieste cineva a afla, sa stie ca Acesta este Dumnezeu cel adevarat, Care mi-a dat mie acum limba, ochi, picioare si sanatate desavarsita. Apoi sa creada in El, caci dintru inceput a zidit lumea aceasta si cele ce sunt intr-insa si a daruit viata fapturii. Deci, intelege, o, judecatorule, si nu nesocoti pe Acela care se ingrijeste de tine si asteapta intoarcerea ta; caci ti se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucura-te ca ai sa vii catre Imparatul cel bun si vesnic si ai sa te apropii de El impreuna cu mine, prin nevointa muceniceasca”.

Judecatorul, avand suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfantului, iar pe de alta prin minunea ce se facuse, a inceput a cunoaste pe adevaratul Dumnezeu, atingandu-se dumnezeiasca lumina de ochii inimii lui. Aducandu-si aminte de vedenia pe care o vazuse cand plutea cu corabia, a cunoscut ca Dumnezeu voieste sa-l insoteasca pe el, cu credincioasele sale slugi si cu prietenii sai. Deci, se bucura, ca cel ce afla mare dobinda; dar se indoia, pentru ca atata vreme vietuind in ratacire, zicea ca nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.

Acestea cugetand el in sine, dumnezeiescul dar care il chema la cunostinta i-a descoperit mai luminat un semn al adevarului. Caci a vazut, cu oarecare din prietenii sai, doi barbati cu arme stand langa Sfantul Mina, stralucind ca niste fulgere si tinand o cununa deasupra capului mucenicului. Pe acestia vazandu-i, foarte mult s-a temut si se intreba cu prietenii sai, care erau langa dansul, daca vad si ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis ca si ei vad acelasi lucru. Atunci Ermoghen, sculandu-se indata de pe scaunul sau, cu mare glas a zis catre popor, aratand cu mana catre sfant: “Cu adevarat, acesta este sluga a adevaratului Dumnezeu si mare este Dumnezeul pe care ne invata el a-L cinsti; caci prin minuni da ajutor robilor Sai, ii apara si le da biruinte. Iar eu am fost fara de minte pana acum, dandu-ma diavolilor si ingrijindu-ma a va aduce catre dansii si pe voi, care voiti a crede intru Hristos”.

Acestea zicand, a vrut sa se arunce la picioarele Sfantului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, vazand minunea cea ingereasca. Apoi facandu-se nevazuti ingerii, a alergat Ermoghen catre Sfantul Mina si, cuprinzandu-i sfintele lui picioare, le saruta, zicand: “Roaga-te pentru mine, adevaratule slujitor al lui Dumnezeu; ma rog tie, pentru adevarul pe care il marturisesti, roaga-te ca si eu nevrednicul sa ma invrednicesc a fi sluga Dumnezeului tau, de al Carui dar de ma voi incredinta, ma voi cai de ratacirea si nebunia mea cea dinainte”. Iar sfantul a zis catre dansul: “Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, si nu te indoi de bunatatea lui Dumnezeu, caci eu Il stiu pe El indurat si milostiv si nadajduiesc ca si pe tine, care vii catre El, nu numai ca nu te va lepada, ci si in cartile vietii va scrie numele tau, primind credinta ta intru El, cea cu osardie si, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voieste ca si tu, prin mucenicie, sa preamaresti numele Lui cel dumnezeiesc”.

Acestea zicand, sfantul a vazut ca poporul a petrecut toata ziua nemancat, pentru ca toti privind cele ce se faceau si minunandu-se, uitara de mancare; incat nici unul nu voia a se duce de la priveliste, de cand cu acea preaslavita minune si de cand s-a facut acea rugaciune dulce graitoare a marturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepand sfantul a iesit singur din priveliste si a poruncit ca si poporul sa se risipeasca, fagaduind ca a doua zi dimineata va veni iarasi la priveliste si va grai multe din cele ce sunt pentru sfanta credinta, apoi ii va povatui si pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despartit de Sfantul Mina, ci toata noaptea a petrecut cu dansul, povatuindu-se pe calea cea dreapta a cunostintei lui Dumnezeu si invatandu-se tainele credintei in Hristos.

A doua zi atata popor din Alexandria s-a adunat la priveliste, incat nu mai incapea locul privelistii. Iar Sfantul Mina impreuna cu Ermoghen, iesind la priveliste si intampinandu-i multimea de elini, strigau: “Noi toti credem in Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia fagaduim a-I sluji si ne lepadam de toata ratacirea noastra cea dinainte!”. Iar sfantul multumea lui Dumnezeu, Care intoarce catre Sine pe cei impietriti si povatuieste pe cei rataciti la calea cea dreapta. Apoi lauda intoarcerea lor cea grabnica catre Dumnezeu si-i mangiia pe dansii prin cuvinte inteleptite de Dumnezeu, facandu-i sa aiba nadejde tare in darul lui Dumnezeu, Caruia se vor invrednici prin Sfantul Botez.

Intrand ei si stand in mijlocul privelistei, au zis catre tot poporul: “Dumnezeu sa va sfinteasca pe voi cu semnul Sau – Sfanta Cruce – si sa va faca lesniciosi catre tot lucrul cel bun”. Apoi a poruncit fiecaruia dintre dansii sa intrebe cele despre Dumnezeu si sa se invete cele ce se cade. Iar judecatorul cu tot poporul a zis: “Nu este nici o indoiala in noi despre Dumnezeul tau, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, caci toate aevea le-am cunoscut si credem in toate cele graite de tine. Numai aceasta cerem, ca sa ne unim cu Dumnezeu prin Botez”. Iar un om din popor, vazand pe Ermoghen apropiindu-se catre Hristos a zis: “Cu adevarat nu este fatarie la Dumnezeu, pentru ca si elinului i-a daruit cunostinta si darul Sau, pentru mila Lui cea multa catre cei saraci”.

Dupa acestea, adunandu-se episcopii de prin locurile cele din jur si din pustie, au venit in Alexandria, unii ca sa-si cerceteze oile cele cuvantatoare, iar altii vrand ca sa vada nevointele mucenicilor. Si erau episcopii treisprezece la numar; care, adunandu-se si apa fiind pregatita, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundari, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Astfel a fost botezat judecatorul, inaintea poporului si inalta slava lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat si o multime de popor si s-a facut bucurie mare in toata cetatea, veselindu-se credinciosii de Domnul Dumnezeul lor.

Ermoghen, dupa putine zile a fost ales episcop al cetatii Alexandria si si-a impartit toata averea sa la saraci. Apoi s-a inarmat tare asupra diavolului, cu toata turma sa cea cuvantatoare, pentru ca in putina vreme a risipit capistile cele paganesti, a sfaramat idolii si in locul lor a zidit biserici. Apoi, multime fara de numar de elini aducand catre Hristos, ii boteza si tot felul de boli tamaduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos si prin semnul Sfintei Cruci. Apoi si duhurile cele viclene le izgonea din oameni si invata tot poporul buna credinta, indemnand pe toti curatenie, smerenie, dragoste, blandete si la celelalte fapte bune si singur se dadea pe sine pilda turmei sale.

Acestea facandu-se astfel, un elin impietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la imparat si i-a spus toate cele ce s-au facut in Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultand invatatura lui Mina, s-a facut crestin si cum tot poporul Alexandriei, urmand lui Mina si lui Ermoghen, a primit aceeasi credinta ca si ei.

Imparatul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de manie nu numai asupra lui Ermoghen si a lui Mina, ci si asupra cetatii Alexandria si fara zabava a mers in Alexandria, luand cu sine multa oaste inarmata, ca la zece mii si intrand in cetate a prins indata pe Mina si pe Ermoghen si pregatindu-se loc de priveliste si poruncind sa se adune toata cetatea acolo, a sezut la judecata. Fiind dusi sfintii la divan dupa porunca lui, goi si vazandu-i tiranul, a strigat: “O! zeilor, ce sa fie aceasta, ca aceia carora li s-a dat de la noi cinstea cea mai inalta, toate le-au trecut cu vederea de bunavoia lor si, alegandu-si viata cea lepadata si proasta, s-au lepadat de voi?” Apoi a zis catre Ermoghen: “Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ti-am incredintat stapanirea a tot pamantul si a marii? Au, nu pentru aceea ca sa fii credincios zeilor si noua? Au, nu ti-am zis ca pe Mina, cel cazut in ratacire, sa-l intorci catre legea cea parinteasca? Dar tu nu numai ca nu l-ai intors din ratacire, ci inca credintei lui te-ai facut partas si ti-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din facatorii de ris”.

Astfel iutindu-se imparatul cu mandrie si sufland cu ingrozire asupra lor, Imparatul ceresc Cel prea bun cu milostivire a cautat din inaltime spre robii Sai, caci indata li s-au aratat ingerii, umplandu-i pe dansii de indrazneala si, intarindu-i spre nevointa, le-a poruncit a nu se teme de mania imparatului, pentru ca a lor va va fi biruinta. Atunci Ermoghen a raspuns imparatului, zicand: “De vei voi o! imparate, a ma asculta cu rabdare pentru care pricina am lepadat de voie zeii – care se socotesc de tine ca aduc norociri si pentru ce am voit a fi socotit ca unul fara de minte, sarac si batjocorit si a ma numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie si spre dintii fiarelor si a pofti pentru El moarte, mai mult decat viata – iti voi spune, numai ia aminte”.

Imparatul a zis: “De vei spune ceva adevarat, te voi asculta, numai pazeste-te, ca nu in loc de adevar sa spui minciuni”. Iar Ermoghen a inceput a povesti intr-acest chip: “Eu, o! imparate, cata sarguinta am avut a prigoni pe Hristos si pe crestini, a cinsti pe zeii cei vechi si a ma supune voii tale, stii bine cand m-ai trimis in cetatea aceasta, ca pe Mina, pe barbatul cel intelept, pe de o parte cu imbunari, pe de o parte cu ingrozire, sa-l intorc la credinta cea parinteasca. Si cu atata putere ostaseasca m-ai trimis, incat nici tu insuti, n-ai venit aici cu mai multa. Martor imi este tot poporul acestei cetati, cum am fost de aspru din inceput, momind, poruncind, infricosind si ingrozind si cu toate chipurile sarguindu-ma a intoarce pe barbatul acesta de la dreapta credinta crestineasca. Dar eu, fiind fara minte, n-am cunoscut ce fel de om am inainte, care fiind fara temere si cu barbatie, avea limba sloboda la raspuns si inima gata spre rabdarea muncilor si chiar cele mai cumplite munci era gata a le rabda, mai bine decat a se lepada de Hristos.

Apoi, cand l-am vazut ca nu voieste a se inchina zeilor, nici se teme de stapanire, nici se infricoseaza de munci, nici asculta sfatul si ca zeii se necinstesc de dansul si ca tot poporul se invoieste cu el, cugetand la aceeasi credinta, pentru care eu voiam a-l munci – mai intai am poruncit sa-i taie talpile picioarelor, pana la oase, apoi sa-i taie limba si sa-i scoata ochii. Atunci el, slabind de durerea ranelor si abia rasufland, am poruncit sa-l arunce in temnita. Dupa aceasta mi s-a facut mila de dansul, ca sa spun adevarul, ca de un concetatean si greu m-a durut inima, pentru ca pierea un asemenea barbat intelept si bine graitor. Iar a doua zi am poruncit sa-i scoata trupul din temnita, socotindu-l a fi mort si cand l-am vazut viu si venind catre mine singur cu picioarele sanatoase, cu ochii vazand si cu limba graind, atunci mi s-a parut a fi nalucire si mi-am inchis ochii, nevrand a vedea nici asemanarea aceluia care este vrajmas zeilor.

Cand m-am sculat de pe scaunul meu si impreuna cu altii, am inceput a ma incredinta de ceea ce vedeam, am pipait cu mainile pe cel ce se vedea si am cunoscut ca este insusi Mina. Atunci indata m-am biruit de adevar, avand stiinta de nemincinos martor. Iata, chiar Mina sta inaintea ta, imparate, iata si poporul care a vazut muncile lui, sa-ti spuna tie insuti precum voiesti, fiindca minunea este inaintea ochilor tai. Dar spune-mi tu, – jura-te pe zeii tai, o! imparate – daca ar fi vazut cineva asa ceva, precum am vazut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a innoit si l-a inviat si care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, ca acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este insusi care a creat pe omul cel dintai si care fagaduieste celor ce cred intr-insul imparatie vesnica in ceruri. Deci, daca ar fi vazut cineva acestea si le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta si oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepadat de un dar si putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a indrepta schiopii, a muta muntii, a invia mortii si, cu un cuvant sa zic, toata materia cea zidita a o misca numai cu singur cuvantul si inca a avea fagaduinta veseliei si a imparatiei celei vesnice? Cine ar fi lasat pe un Dumnezeu ca acesta si ar fi inchis ochii impotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii vostri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevarat fara de minte si fara de socoteala, care nu vrea a cunoaste ce este bun si de folos?

Pentru aceasta eu, o, imparate, lepadandu-ma de ratacirea si de basmele voastre, de uratii zei si de toate bunatatile cele desarte si vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu si am voit a fi socotit de voi ca unul fara de minte, precum insuti ai zis, ca un nenorocit, mai bine decat a ma socoti intre voi intelept si ales. Iata dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voiesti, fara de zabava incearca cu lucrul, afla mai degrab asupra noastra o munca grea si de nu poti tu afla, apoi eu, care nu putina vreme am fost judecator si muncitor si sunt foarte iscusit in lucrul acela, singur voi afla o munca asupra mea si pe celelalte le voi aduce tie aminte. Da-ne spre mancarea fiarelor, arunca-ne de sus in prapastie, arunca-ne in mare, ingroapa-ne de vii in pamant, taie-ne cu sabia, arde-ne in foc, sau fiecarui madular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru ca tot asa si eu, cand eram orbit cu paganatatea, am facut luminatorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevarului, adica Sfantului Mina”.

Astfel, graind Sfantul Ermoghen fara temere catre imparat, se mira poporul de indrazneala si limba lui sloboda si marturisea ca inaintea tuturor se facuse acele minuni cu Sfantul Mina. Iar imparatul, neputand raspunde nici un cuvant impotriva celor graite de Ermoghen, si gandind ca, de se va da la mai multa vorba cu dansul, se va umple de mare rusine si i se vor defaima zeii, a poruncit indata sa i se taie mainile de la coate si picioarele de la genunchi si sa le arunce in foc inaintea ochilor lui, ca sa-si vada membrele lui arzand. Iar mucenicul, ridicandu-si capul putin si vazandu-si mainile si picioarele in foc, a zis: “Cat sunt eu de fericit, pentru ca mainile mele, pe care alta data le ridicam catre zeii cei straini si picioarele cu care am umblat in ratacire, acum le primeste Dumnezeu ca pe o jertfa bine placuta”. Apoi cu o sulita i-a spart pantecele si i-a varsat toate maruntaiele, iar restul trupului, care inca rasufla, dupa porunca imparatului, l-au aruncat ostasii in rau. Iar pe Sfantul Mina, temandu-se imparatul a-l intreba despre credinta, ca nu cumva cu indrazneala cuvintelor si cu minunile sa-l rusineze pe el si sa intoarca de la zei ramasita poporului celui de o credinta cu el – a poruncit, ca fara intrebare, sa-l duca intr-o temnita intunecoasa si acolo sa-l spanzure legat de maini si sa-i lege de picioare o piatra foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, intinzandu-se incheieturile lui, spanzurat indelung sa moara cu moarte silnica.

Sfantul Mina, rabdand acea munca, avea in gura sa cuvantul psalmistului si graia catre Dumnezeu: Vezi smerenia si osteneala mea, precum si ceea ce graieste Apostolul: Nu sunt vrednice patimirile vremii de acum, pe langa slava aceea ce are sa se arate. Apoi, rupandu-i-se incheieturile de la locul lor si tot trupul lui fiind intins ca o struna si durerile grele inmultindu-se, a tacut. Iar Dumnezeu care savarseste puterea Sa cea minunata intru sfintii Sai, nu numai ca n-a lasat pe rabdatorii de chinuri intr-acele munci, ci a facut negraita minune cu dansii. Caci prin dumnezeiasca Lui purtare de grija, cand Sfantul Ermoghen a fost aruncat in rau, inca putin rasufland, indata aratandu-se ingerii, l-au luat din apa, l-au scos la mal si i-au tamaduit mainile si picioarele cele taiate; apoi l-au facut cu totul viu, sanatos si intreg, incat era ca un nou nascut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfantul Mina, care era spanzurat in temnita si era abia viu. Apoi, dezlegandu-l si pe Sfantul Mina din legaturi si vindecandu-l, ingerii ii mangiiau pe amandoi, cu rasplatirea ce avea sa fie lor in ceruri, pentru ca acum li s-au gatit cununile si incepatorul de nevointe ii asteapta, pana cand isi vor savarsi bine alegerea nevointei lor. Deci ingerii au petrecut impreuna cu dansii pana dimineata, intarindu-i spre patimirea ce le statea inainte.

Facandu-se ziua, foarte de dimineata a poruncit imparatul sa se deschida privelistea si sa se adune tot poporul. Apoi venind si el s-a asezat pe scaunul de judecata si stiind ca toata cetatea crede in Hristos, doua lucruri cugeta in sine, zicandu-si: Nu este bine a lasa pe cetateni fara pedeapsa, nici iarasi nu este de folos a-i munci pe toti si a-i pierde. Deci s-a prefacut ca nu stie nimic despre credinta lor cea in Hristos si a inceput a vorbi catre popor: “Stiu ca voi toti cinstiti pe marii nostri zei, cu jertfe si cu inchinaciuni, si catre imparati aratati cu frica datornica supunere intru toate. Dar de vreme ce de la inceput n-ati stat impotriva acelor oameni rai, care au indraznit a impanzi invatatura Celui rastignit si nu i-ati ucis cu pietre, mai inainte de venirea noastra la voi, pentru aceea nu putina manie ati ridicat asupra voastra din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi sa nu cada in oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu va voi lasa fara oarecare pedepsire, facand izbinda pentru mania zeilor. Deci poruncesc sa se ia cinstea cea dintai de la cetatea voastra, ca sa nu fie nimeni din voi cu dregatorie, nici sa se ridice cineva la stapaniri inalte. Sa stiti si aceasta, cum ca Rastignitul pe nimeni nu izbaveste din rautati, decat numai ca aduce in toate nevoile si la moartea cea rea pe cei ce cred intr-insul. Iar cum ca sunt adevarate cele graite de mine, sa fie intru marturie cei doi vrajitori de ieri, Mina si Ermoghen, care mai inainte de munci fagaduiau a invia mortii, dar fiind pierduti de mine, cu grele munci dupa vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut sa-si ajute. Deci unde este acum puterea acelui inselator Hristos?”

Astfel, birfind imparatul si numele lui Hristos hulind, cu greu se invoia la aceasta tot poporul, care cartea in sine, cugetand un lucru nou impotriva imparatului. Apoi, zicandu-i prin dregatori sa taca, iar imparatul vrand iarasi a vorbi, indata s-au aratat sfintii mucenici Mina si Ermoghen, venind catre imparat; atunci toti intorcandu-si ochii spre dansii cu multa mirare, ca si cu un glas si o gura au strigat: “Mare cu adevarat este Dumnezeul crestinilor”. Iar imparatul a ramas in mare nedumerire si spaima. Iar unul din cei ce sta acolo in popor, cu numele Evgraf, iscusit in intelepciunea elineasca, care era oarecand unul din scriitorii vremii, cand era Sfantul Mina judecator in cetate – vazand pe sfintii mucenici vii si sanatosi s-a umplut de ravna dumnezeiasca si insemnandu-se cu semnul Crucii, a iesit cu indrazneala in mijlocul privelistii si a zis imparatului: “Si eu, imparate, sunt crestin si lepad poruncile tale, iata, inaintea ta sunt, necrutand trupul meu pentru Hristos si sa nu nadajduiesti ca ma vei birui cu ingrozirile sau cu imbunarile si nu numai pe mine, dar nici pe un crestin din noi nu vei putea birui, pentru ca noua a trai impreuna cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevarat ne este viata. Ai intrat ca un leu in cetatea noastra, vrand a inghiti turma lui Hristos si prin inchinarea de idoli a pierde sfanta credinta, dar noi nu bagam seama iutimea ta, gata fiind spre moarte, pentru buna credinta si radem de tine ca de o vulpe batrana”.

Acestea auzindu-le imparatul, s-a aprins de manie si sculandu-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgand sabia de la unul din cei ce stateau in fata lui, cu mana sa a taiat pe Sfantul Evgraf si, in marea lui manie, l-a facut bucati. Iar sfantul fiind taiat, ocara cat putea necredinta tiranului si multumea lui Dumnezeu ca, mai inainte decat altii, merge catre El si ca nu numai printr-o rana primeste sfarsitul sau, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel si-a dat sufletul sau cel mucenicesc in mainile lui Dumnezeu, fiind taiat in mijlocul privelistii.

Imparatul, iarasi sezand pe scaunul sau, s-a intors catre sfintii Mina si Ermoghen si a zis: “Ma jur cu puterea zeilor mei ca niciodata n-am vazut astfel de vrajitori ca acestia si nu este de mirare ca-i asculta pe dansii poporul cel simplu; pentru ca, inseland cu mestesugul vrajitoriei, pe cei neinvatati ii departeaza de la zei si-i sfatuiesc sa moara pentru Cel rastignit. Dar eu indata va voi arata voua, o! ticalosilor, ce sunteti voi, adevarata innoire a trupului, ori nalucire si intunecare a ochilor?” Iar sfintii au raspuns: “De vreme ce mintea ta este nebuna si sufletul tau urat, cum si inima impietrita, de aceea si lucrul cel adevarat ti se pare tie a fi nalucire. Caci nu esti tu orb cu adevarat, cand nu crezi lucrului celui mai luminat decat soarele? Daca te indoiesti, apoi cearca singur cu sarguinta, daca noi suntem cu adevarat. Si daca cu ingrozire te iutesti, apoi iarasi cu munci si cu rane incearca-ne si cunoaste ca suntem trup, iar nu nalucire. Ori voiesti cu fagaduintele bunatatilor cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi sa stii ca de ne-ai fi dat noua chiar imparatia ta, care este la voi lucrul cel prea inalt, nici atunci nu ne-ai fi inselat pe noi. Deci da asupra noastra raspunsul tau cel desavarsit, stiind ca nu sporesti nimic”.

Iar imparatul vazandu-i pe ei ca nu sunt naluciri, ci trupuri adevarate – pentru ca multi ii pipaiau cu mainile si vedeau trupuri intregi si vindecate de rane -, a poruncit sa le taie capetele cu sabia. Iar el sculandu-se s-a dus in palatul sau, rusinandu-se ca n-a putut in nici-un fel sa biruiasca pe ostasii lui Hristos. Deci, sfintii fiind dusi la locul cel de taiere, tot poporul mergea dupa dansii, iar ei ridicandu-si ochii, s-au rugat mult catre Dumnezeu ca sa dea sfintelor biserici si la toata crestinatatea pace si liniste si ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dansii sa nu se intoarca in desert. Imbratisindu-se unul pe altul si dandu-si pace, si-au intins cinstitii lor grumaji sub sabie spre a fi taiati de ostasi. Apoi, Sfantul Mina, fiind inca viu, a rugat pe imparat ca trupul sau sa fie dus in Vizantia, care lucru chiar cand isi da sfarsitul l-a poruncit si credinciosilor ce stateau inaintea lui.

Imparatul Maximin a poruncit insa sa faca un sicriu de fier, sa puna intr-insul trupurile sfintilor mucenici si sa le arunce in mare, pentru ca sa nu fie cinstite de crestini. Iar el, pricepand gilceava poporului si cartirea cea mare si temandu-se sa nu se ridice tulburare asupra lui, a iesit degraba din cetate si s-a intors in Vizantia. Iar sicriul de fier cu moastele sfintilor nu s-a cufundat in mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a intrecut pe imparat plutind spre Vizantia, zburand ca o pasare cu aripi. Atunci, noaptea s-a aratat vedenie dumnezeiasca episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fara zabava sa mearga la tarmul marii si sa ia cu cinste sicriul cu moastele sfintilor.

Episcopul, in aceeasi noapte, chemand clerul sau si pe oarecare din cetatenii cei credinciosi, barbati cinstiti, au iesit la mare si au vazut toti lumina, pogorandu-se ca un stalp din cer si care era deasupra unei barci; iar doi barbati prea straluciti, venind in acea barca, catre tarm, unde era episcopul si clerul. Apropiindu-se de tarm, au vazut ca nu barca, ci un sicriu pluteste, fiind tras pe apa de doi ingeri purtatori de lumina. Apoi, punand sicriul pe tarm, s-au facut nevazuti. Iar episcopul si cei impreuna cu dansul, primind racla cu bucurie si cunoscand ca este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat in adancul marii, ci ca un lemn usor a plutit pe apa. Si sarutand cinstitele trupuri ale sfintilor mucenici, le-au pus intr-un loc ascuns, pana la o vreme.

Pe imparatul Maximin, cand mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru ca s-a lipsit de ochii cei trupesti, cel ce era orb demult de cei sufletesti si, precum a spus el prietenilor sai de casa, a fost batut cu maini nevazute si dupa putine zile a murit ticalosul. Atunci episcopul cu mare cinste a ingropat moastele sfintilor mucenici langa zidul cetatii, ca sa fie acestea straja si pazitori celor ce inoata pe mare, iar celor ce patimesc in boli, sa le fie doctori, intru slava marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
sursa: crestinortodox.ro