Și Hristos este trist de Florii

Vin Floriile! Ce-i drept, triste în anul acesta, în contextul pandemiei generate de noul coronavirus, când va trebui să ne supunem restricțiilor sociale și sanitare impuse de cârmuirea țării; clericii și obștile monahale slujind cu bisericile închise, iar poporul iubitor de Dumnezeu va rămâne acasă, neparticipând fizic la bucuria sărbătorii din sfintele locașuri. Nu le vine ușor nici clericilor să slujească în bisericile goale, dar mai cu seamă credincioșilor, care trăiesc un moment dureros aflându-se departe de Casa Domnului pe pământ.

În greaua încercare traversată, să ne întărim duhovnicește, căci în tristețea noastră Îl avem solidar pe Însuși Mântuitorul Hristos: la Intrarea în Ierusalim, întâmpinat de lume ca un împărat, cu ovații, flori și stâlpări de copac, Răscumpărătorul nostru este trist. În mijlocul însuflețirii generale cu care L-a primit sfânta cetate, Domnul rămâne abătut. Da, tocmai Acela Căruia I se adresau toate osanalele nu se bucura de ele ba, mai mult, apropiindu-se de oraș, a lăcrimat: „Şi când s-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, zicând: Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta!” (Luca 19, 41-42).

Astfel, Iisus înainta trist printre oamenii veseli, desolidarizându-Se de ei prin mâhnirea Sa, știind că, peste puțin timp, cei care acum Îl primeau cu „osanale” în curtea lui Pilat vor striga: „Ia-L, răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” (Luca 23, 21). Toată dramatica săptămână a Sfintelor Sale Pătimiri era prezentă în sufletul și-n privirea Lui: știa că unul dintre ucenici Îl va vinde, că altul se va lepăda de Dânsul, că restul, afară de tânărul ucenic Ioan, fiul lui Zevedeu, Îl vor părăsi. Înaintea ochilor Săi dumnezeiești se desfășura întreaga durere ce-L aştepta în Ierusalim: procesul, batjocorirea, condamnarea la moarte, bătăile, cununa de spini şi, în cele din urmă, moartea amară pe Cruce. Deşi nimic din cele ce se vor întâmpla nu I-au rămas străine Marelui Răstignit, conștient, a pășit dincolo de efemera laudă spre mântuitoarea Sa suferință, ca să dea sens bucuriei celei adevărate prin Învierea Sa.

De aceea și noi, chiar dacă nu vom putea trăi comunitar sărbătoarea, ca anticipare a negrăitei lumini pascale, să căutăm măcar a-L însoți duhovnicește pe Mântuitorul, căci vine spre Pătimiri de bunăvoie. Iar dacă nu vor ajunge la noi mult așteptatele stâlpări de copac binecuvântate la slujba Praznicului, să ne facem sufletele noastre stâlpări duhovnicești; acestea, după învățăturile Sfinților Părinți, au multiple înţelesuri: purtând ramuri de salcie în mâini, marcăm biruinţa asupra morţii pe care a arătat-o Mântuitorul nostru prin învierea lui Lazăr, ca o prevestire a Învierii Sale, dar şi a întregii omeniri. Ramurile înverzite simbolizează şi biruinţa noastră asupra păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune chiar că stâlpările de la Florii reprezintă cununa de virtuţi câştigate pe parcursul postului ce se apropie de sfârşit: pocăinţa, sinceritatea, milostenia şi înnoirea noastră lăuntrică. Vlăstarele vopsite în verdele crud de vesela primăvară închipuie şi sufletele noastre îmbobocite de bucurie că L-am regăsit, L-am redescoperit pe Domnul în decursul postului. Și ce regăsire surprinzătoare! Deși credincioșii nu au putut să intre în casa de pe pământ a lui Dumnezeu ca să-L întâlnească în Sfânta Liturghie și Euharistie, minunata regăsire a avut loc chiar în cămara cea tainică din sufletul fiecăruia dintre noi, după nemincinoasele cuvinte ale Izbăvitorului nostru: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Unii, folosind benefic răgazul pricinuit de boala cu care se luptă întreaga omenire, și-au făcut timp să asculte și să audă că bate Cineva la ușă. Alții, din păcate, au ratat mântuitoarea șansă.

Revenind la ramurile de copac pe care creștinii obișnuiesc să le aducă și să le așeze pe la icoane, pe la porți și uși, să nu uităm că ele constituie doar niște simboluri; că bucuria sărbătorii nu se rezumă la atât, căci purtând astfel de mlădițe închipuim pe cei ce odinioară L-au ovaţionat pe Hristos, întâmpinându-L la ultima Sa intrare în Ierusalim. Mulţimile care L-au aclamat pe Blândul Păstor, peste câteva zile Îl vor şi osândi, aţâţate de duşmanii Răscumpărătorului nostru. Lăstarele Floriilor le-au înlocuit cu vorbe grele, cu scuipări şi hule care au șfichiuit trupul fără de pată al Domnului. Este copleşitor să te gândeşti că Mântuitorul S-a lăsat umilit şi necinstit de propria-I creatură! Şi toate acestea din iubire le-a îndurat. Cu adevărat, iubirea rămâne o nesfârşită taină. Smicelele plăpânde s-au transformat în ţepoase bice, lovind nemilos Iubirea. Asta s-a petrecut demult dar, din păcate, se întâmplă și astăzi. Deși ar trebui să arătăm o adâncă pocăință și smerenie, mulți dintre frații de un neam cu noi au devenit și mai virulenți chinuitori ai Mântuitorului. Aruncând cu vorbe grele în trupul Său tainic, Biserica, nu fac decât să rănească dumnezeiescul trup și să-L întristeze și mai mult pe Domnul.

Făcându-ne, așadar, sufletele stâlpări duhovnicești, să-L întâmpinăm pe Domnul de Florii, să-L urmăm și să nu-L părăsim, să-I stăm aproape. Chiar dacă pentru bunii creștini biserica de zid le este închisă, o au pe cea de acasă căci, deși li s-a îngrădit dreptul de a intra în sfintele locașuri, nimeni și nimic nu le va putea restricționa calea către biserica cea din taina inimii lor – unde-i așteaptă Iisus, Mântuitorul nostru!
Arhimandritul Mihail Daniliuc
doxologia.ro