În timpul împăratului Leon cel Mare al Constantinopolului (457-474), doi senatori, Galvie şi Candid, au plecat la Ierusalim să se închine la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos. După ce au ajuns, au umblat prin Galileea, după care s-au dus în Nazaret dorind să vadă şi casa unde a copilărit şi a trăit Mântuitorul Hristos până la vârsta de 30 de ani. Peste noapte au rămas în casa unei bătrâne văduve. În timpul cinei, cei doi au observat că într-o cameră alăturată erau adunaţi mai mulţi oameni bolnavi care aprindeau lumânările din jurul unei racle în care nu puteau vedea ce se află. Considerând că acolo s-ar afla moaştele vreunui sfânt, s-au hotărât să o întrebe pe bătrâna văduvă despre ce se întâmplă în acea cameră. În urma insistenţelor lor, femeia le-a mărturisit că în acea raclă se află veşmântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care a fost păstrat de fiecare predecesoare a ei în curăţie şi feciorie, până când a ajuns la ea. Lângă sfântul veşmânt se săvârşesc multe minuni şi vindecări pentru cei ce se roagă Maicii Domnului cu toată puterea credinţei lor.
Galvie şi Candid au stat toată noaptea lângă veşmântul Fecioarei Maria, au aprins lumânări şi s-au rugat şi ei împreună cu ceilalţi, iar dimineaţă au plecat spre Ierusalim. La întoarcere s-au oprit din nou la bătrâna din Nazaret, după ce în prealabil confecţionaseră o raclă asemănătoare cu cea a bătrânei şi o acoperiseră cu un veşmânt ţesut cu fir de aur. Noaptea, le-au schimbat între ele, iar dimineaţa s-au întors la Constantinopol unde au aşezat veşmântul chiar în casa lor pe care o transformaseră într-un paraclis închinat Sfântului Apostol Petru şi Sfântului Evanghelist Marcu. Un timp au ţinut ascuns faptul că au adus sfântul veşmânt, dar datorită mulţimii de minuni care se săvârşeau acolo au fost nevoiţi să mărturisească mai întâi patriarhului, apoi chiar împăratului despre cele întâmplate. În urma acestui fapt, împăratul Leon cel Mare a construit o biserică în Vlaherna, o suburbie din Constantinopol, unde a aşezat sfântul veşmânt al Maicii Domnului.
A fost fiul Voievodului Bogdan al II-lea şi al Doamnei Maria-Marina Oltea. După ce tatăl său a fost ucis, Ştefan a venit cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljeşti”, la 12 aprilie, şi la Orbic, pe 14 aprilie 1457, merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare, în frunte cu mitropolitul Teoctist, a proclamat pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor acestuia. Ştefan cel Mare a fost numit de către popor “Bun, Mare şi Sfânt”. “Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor vinovaţi; “Mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara, întrucât prin el Dumnezeu i-a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; “Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.
Ştefan cel Mare a fost un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătarii, precum şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştii călugărilor. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea, şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă Mănăstirea Zografu.
De asemenea, Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii. El a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea “rugătorii noştri”. Ştefan cel Mare unea rugăciunea cu postul, dar şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite.
După o domnie îndelungată de 47 de ani, Ştefan cel Mare a trecut la Domnul la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândurile sfinţilor la data de 20 iunie 1992.
Robert Nicolae
Ziarul Lumina