Când iert, încep să iubesc

tablouTrebuie restaurată comunicarea dintre oameni. Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire, care merge până la jertfa prin care omul se dăruiește celuilalt, poate câştiga inima celuilalt. Atunci însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această „imitaţie” a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să Se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru originar. Iertarea  este  legată  de  înţelegerea  slăbiciunii  celuilalt şi  a  propriei  noastre slăbiciuni,  de  nevoia  pe  care  o  avem  de  celălalt. De  ce  să   nu-l  iertăm  pe celălalt, când eu însumi mă  simt plin de păcate? Care om poate spune că  a făcut tot ce putea pentru ceilalţi? Deşi  ştiu că  este  bolnav,  din  comoditate  personală  spun  că  sunt  obosit. Predic tot  timpul  pentru  că  nu-mi împlinesc toate datoriile faţă  de ceilalţi. Nu  fac  poate  rău,  dar  nu  fac  nici  bine,  iar  aceasta  înseamnă  a-i  lăsa  pe ceilalţi în singurătatea şi neputinţa lor. Se întâmplă  atât de des ca  cineva să simtă  nevoia  de  a  fi  încurajat,  ajutat,  mângâiat;  şi  nu  o  fac;  sunt  mereu păcătos. Atunci de ce să  nu iert celorlalţi; de ce să  pretind altora mai mult decât pot să dau eu însumi?”

Venim  la  biserică  ca  să  cerem  iertarea  păcatelor  noastre.  Avem  nevoie  de iertarea lui Dumnezeu,  pentru că  avem conştiinţa stării noastre de păcătoşi: avem  datorii  faţă  de  Dumnezeu  şi  faţă  de  oameni,  fiii  Săi,  şi  nu  suntem  în stare  să  le  plătim.  Un  părinte  din  vechime  spunea  că  omul  se  simte  iertat atunci  când  nu  mai  face  păcatul,  când  simte  puterea  pe  care  i-o  dă Dumnezeu  de  a  nu  mai  păcătui.  Iertarea  nu  este  o  achitare;  e  puterea  lui Dumnezeu  pe  care  omul  o  simte  venind  în  el.  Odată  ce  ne-am  mărturisit păcatul şi am primit iertarea lui Dumnezeu prin preot, ne vine adeseori să spunem: acum mă  simt bine, simt puterea lui Dumnezeu în mine; simt că  El se bucură de mine. Când încetez să  mai judec pe vreun om, când îl iert, acesta începe să-mi devină simpatic. Relaţia mea cu el se schimbă. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când  mă  iartă  Dumnezeu.  Sfântul  Chiril  al  Alexandriei  spunea  adeseori  că „Dumnezeu ne priveşte ca pe fiii Săi”. Vede pe faţa Fiului Său, feţele noastre. De aceea, spune el, trebuie să  ne rugăm lui Iisus, să  ajungem într-o dispoziţie de jertfă, de oferire de noi înşine în faţa Tatălui. Atunci vom simţi iubirea Tatălui. Iertarea este un act de iubire. Dacă iert pe cineva, încep să-l iubesc. Ne putem încorpora în Iisus, invocându-L neîncetat. Primim atunci comunicarea iubirii Sale compătimitoare pentru toţi oamenii. Primim disponibilitatea Sa de a Se dărui. Rugându-ne lui Iisus, ne împărtăşim de Cel care este într-o permanentă  dispoziţie  de  dăruire  de  Sine.

Nu  noi  ne  punem  în  stare  de jertfă: nu suntem în stare de aceasta. El singur are în permanenţă  dispoziţia de a se dărui. Compasiunea  este  „o  sfâşiere  interioară  pentru  oameni”.  Hristos  e  în permanenţă  în  această  stare.  Slava  Lui  veşnică  e  slava  iubirii  care  se dăruieşte  în mod gratuit  şi bucuros pentru a-l ajuta pe celălalt. Atunci când ne dăruim celorlalţi şi pentru ceilalţi prin iubire, devenim cu adevărat umani. Această  compasiune  biruie  asupra  morţii.  Ea  este  iubirea  mai  puternică decât  moartea.  Murind  Lui  Însuşi  pe  Cruce,  Hristos  a  omorât  moartea.  De aceea, întreaga experienţă  a iertării se identifică  în grade diferite cu o experienţă  a învierii.  Simţirea spirituală  a legăturii cu Hristos este o experienţă  a comuniunii  noastre  cu  Hristos  Cel  înviat,  prin  care  avem  o  pregustare  a învierii. Când îl iert pe celălalt, când sunt iertat, înaintez spre înviere. Sfântul Duh, Care ne ajută  să  restabilim comuniunea prin iertare, actualizează  într-o  experienţă  din  ce  în  ce  mai  accentuată  ceea  ce  cunoaştem  prin credinţă  despre Hristos Cel înviat. Ne face să  simţim duhovniceşte legătura cu Hristos. Gustând astfel viaţa veşnică, anticipăm învierea universală pentru care trebuie să se pregătească întreaga creaţie. Biserica  îi  ajută  pe  oameni  în  această  lucrare  de  pregătire  personală  şi  a lumii, în vederea învierii lor obşteşti şi a transfigurării lumii.

(Pr. Dumitru Staniloae, Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Mica Dogmatică vorbită, dialoguri de la Cernica, Editura Deisis, Sibiu 2007)
doxologia.ro