Ce semnifica sfintirea apei?

Pe 6 ianuarie, de praznicul Teofaniei (Arătarea lui Dumnezeu) sau Botezul Domnului, atunci când comunităţi creştin-ortodoxe sărbătoresc în porturi maritime, pe lacuri şi râuri, o slujbă încărcată de simboluri, în al cărei centru stă simbolistica apei, se creează în sfera publică impresia că Biserica Ortodoxă ar sărbători Botezul prin faptul că binecuvintează apele. La această neînţelegere contribuie şi denumirea derutantă de „sfinţirea apei“, sfinţire ce este, într-adevăr, săvârşită, însă într-un sens cosmic-simbolic
care include în elementul apei înnoirea a întregii creaţii.

Spre acest înţeles trimite inclusiv denumirea praznicului Teofaniei ca Sărbătoare a Luminilor sau Zi a Luminii. Sfinţirea apei, diferenţiată în funcţie de slujba sfinţirii mici sau mari a apei, nu are ca scop doar sfinţirea apei, ci, prin intermediul apei sfinţite, a toată creaţia.

Alegerea apei are legătură cu însemnătatea acesteia ca putere de menţinere a vieţii, dar şi de distrugere, putere ce se datorează simbolismului religios al apei de care se
servesc multe culturi şi religii. Decisiv pentru simbolistica creştină este legătura apei cu istoria mântuirii, declanşată odată cu momentul creaţiei. Forma liturgică a Slujbei de
Sfinţire a Aghiasmei celei mari are fundamentarea ei biblică, după cum o arată şi citirile, predominant din Vechiul Testament. Lecturile vechitestamentare sunt interpretate în cheie alegorică, având în vedere, din perspectiva istoriei mântuirii, semnificaţia botezului lui Hristos ce profeţeşte înnoirea creaţiei. Tot de acest capitol ţin şi alte puncte de referinţă ale cunoaşterii mântuitoare a lui Israel: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2), apă din care, mai târziu, au ieşit „fiinţe cu viaţă” (Fac. 1, 20).

Israeliţii au ajuns la libertate, traversând Marea Roşie, ale cărei şuvoaie, precum un zid, au făcut cale uscată pentru poporul ales, mai apoi copleşind oastea lui Faraon (leş. 14,15-30). Similar este, de asemenea, relatarea potopului (Fac. 6, 1-8, 19), în care Dumnezeu pedepseşte prin apă răutăţile oamenilor, salvându-l doar pe dreptul Noe, cu care încheie un nou legământ, oferindu-i şansa mântuirii lui şi urmaşilor săi (Fac. 9,1-17). Poporul Israel este condus la libertate de Moise, cel găsit de fiica lui Faraon într-un coş, plutind pe Nil, (leş. 2, 5-10). Pe drumul spre Sinai, Moise a prefăcut, în pustia Sur, apa amară în apă dulce (leş. 15, 22-25).

Lecturile vechi testamentare ale slujbei sfinţirii aghiasmei, în care apar şi alte referinţe privitoare la rolul sfinţitor al apei în istoria mântuirii, se încheie cu cea din Is. 12, 3-6, anume cu făgăduinţa Domnului: „Veţi scoate apa cu veselie din izvoarele mântuirii”. Citirea din Apostol (I Cor. 10,1-4) şi cea din Evanghelie (Mc. 1, 9-11) creează o punte între simbolistica vechitestamentară a apei şi botezul lui Hristos în Iordan, care devine un simbol al noii creaţii: „Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeu, şi lumea ai luminat, slavă Ţie” (Troparul sfintei şi dumnezeieştii Arătări a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos) (Mineiul pe Ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 2010, p. 147.)

De aceea, comunitatea se roagă pentru „binecuvântarea Iordanului” şi „harul izbăvirii, cu puterea, cu lucrarea şi cu venirea Sfântului Duh…, pentru curăţire de păcate, spre tămăduirea sufletului şi a trupului şi spre tot folosul de trebuinţă…, pentru viaţa veşnică…, pentru izgonitoare de toată bântuiala vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi…, pentru sfinţirea caselor…, pentru curăţire sufletelor şi trupurilor tuturor celor ce o vor lua cu credinţă şi vor gusta dintr-însa…”, pentru „ca să ne învrednicim noi să ne umplem de sfinţenie prin gustarea din apa aceasta, cu venirea cea nevăzută a Duhului Sfânt”.

Aceste cereri sunt repetate şi intensificate de preot în rugăciunea de sfinţire a cărei epicleză este începută cu lauda cu care începe Sfinţirea Apei Mari: „Mare eşti, Doamne,
şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale”.

Aceaste cereri, care mărturisesc credinţa în puterea tămăduitoare şi sfinţitoare a apei sfinţite, lămuresc totodată o neînţelegere strecurată în evlavia ortodoxă, anume considerarea apei sfinţite a Aghiasmei Mari ca substituent pentru darurile euharistice. Chiar dacă, din punct de vedere structural, rugăciunea de sfinţire prezintă paralele evidente cu rugăciunea euharistică, Aghiasma mare, care poate fi subsumată tainelor clasice, nu poate fi însă pusă pe acelaşi nivel cu cina euharistică (Taina tainelor), prin care o comunitate devine Trupul lui Hristos şi părtaşă la Hristos. Paralele amintite se oglindesc chiar în formularea rugăciunii de la Epicleză, rugăciunea invocării Duhului Sfânt.

Cea de-a dona slujbă a Aghiasmei mari, provenită din secolul al Xl-lea, sărbătorită în interiorul bisericii, reprezintă o contradicţie faţă de legătura praznicului cu evenimentul
arătării Treimii dumnezeieşti la Botezul lui Hristos: „In Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…” (Troparul Teofaniei).

Intr-adevăr, de mai multe ori în an este săvârşită slujba Aghiasmei mici. Aceasta este mai recentă ca dată decât slujba Aghiasmei mari şi a fost oficiată în principal doar la începutul unei noi luni calendaristice ca alternativă creştină la ceremoniile păgâne cu apă. Dincolo de acest context, slujba Aghiasmei mici este astăzi săvârşită la diferite ocazii în Biserică, în case, în magazine şi în alte clădiri, ca binecuvântare şi sfinţire a oamenilor şi a lucrărilor lor. Lectura evanghelică (In. 5,1-4), în care se relatează despre apă ca semn al unei vindecării pline de har, arată o altă legătură decât cea a Aghiasmei Mari, deşi ecteniile arată o intenţie comună: sfinţirea creaţiei.

Anastasios KALLIS

Fragment din cartea “ASTA AŞ FI VRUT SĂ ŞTIU! 100 de întrebări adresate unui teolog ortodox”, Editura Reintregirea
crestinortodox.ro