Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii

    Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie al Nisei o aduce felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii şi cum îşi descoperă voia Sa, de vreme ce El nu vorbeşte limba oamenilor.

La botezul lui Hristos în râul Iordan şi la Schimbarea la Faţă s-a auzit glasul Tatălui Care îl arăta pe Hristos ca Fiu al Său iubit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.” Sfântul Grigorie al Nisei tâlcuieşte că de Sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu „spre a îi învăţa pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Şi ceea ce este important este faptul că glasul acesta a fost întipărit în aer de către Dumnezeu, „şi exprimat în felul obişnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea ca să poată pricepe cei ce auzeau”. „Cuvântul s-a articulat în aer în scopul mântuirii lor.”

Dumnezeu nu le vorbeşte oamenilor prin cuvinte, ci în alte chipuri, dar ei pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele Iui Dumnezeu scrise de Proroci „sunt semne lămuritoare ale voii dumnezeieşti, care luminează facultatea raţională conducătoare şi curată a Sfinţilor, la fiecare în funcţie de înălţimea duhovnicească a părtăşiei lor cu harul”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu acele cuvinte, datorită prunciei în înţelegerea celor duhovniceşti a celor pe care îi călăuzea către cunoaşterea de Dumnezeu şi a făcut aceasta „pentru a fi înfăţişată cu claritate voia dumnezeiască”. Scopul era acela de a îi face ascultători şi credincioşi faţă de Cel care le vorbise. Când Moise îl înfăţişează în cartea Facerii pe Dumnezeu, spunând „fost-a cuvântul” sau „făcutu-s-a cuvântul”, în fapt denumeşte mişcarea voii dumnezeieşti care a luat ipostas în creaţie, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură elanul minţii este numit glas. Acest lucru se vede şi din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-şi folosească în vreun fel glasul, şi Dumnezeu i-a răspuns: „Ce strigi către Mine?” Aşadar, a fost numit „glas” şi „gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înţelesul ascuns al inimii”. In acelaşi chip tainic şi Moise, la rândul său, a înţeles „dumnezeiasca voie”, într-un fel în care putea şi el să o zică mai departe, iar noi să putem auzi. Şi scrie Sfântul Grigorie: „şi ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute şi obişnuite şi folosea drept cuvinte înseşi lucrările Sale”. Dumnezeu descoperă voia Sa Prorocilor într-un chip neasemănat, de negrăit, dar fiecare Proroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele şi înţelesurile şi reprezentările sale. In acest fel se transmite cuvântul revelat, mai întâi de la Dumnezeu la Proroc şi apoi mai departe, de la Proroc la popor.

Aşadar, Dumnezeu nu are o limbă particulară, nu există limbi sacre şi cuvinte divine, ci Dumnezeu îşi descoperă voia în inima fiecărui Proroc, şi acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei anumite limbi, prin nuanţele ei subtile, ajută la mai buna scoatere în evidenţă a voii lui Dumnezeu. Insă comunicarea personală a lui Dumnezeu cu omul şi a omului cu Dumnezeu se săvârşeşte în chip tainic înlăuntrul fiinţei sale şi depăşeşte cuvintele şi înţelesurile create.

Aşadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învăţat pe oameni o limbă anume, care să se numească sacră, ci îşi manifestă şi îşi descoperă voia într-un mod particular, şi omul este cel care în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Insă toţi oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la „numele” lui Hristos care este „mai presus de orice nume” şi care este energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cereşti, cele pământeşti şi cele de dedesubt, dar şi „să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2:9-11). Hristos va fi slăvit în toate limbile.