Cum ne putem folosi de suferință? – Scrisori din Occident. Întâlniri cu Dumnezeu (XV)

     Ne învață Părinții Bisericii că suferim fie din pricina propriilor păcate, ca o consecință a libertății prost folosite, a alegerilor proaste pe care le-am făcut, fie din pricina păcatelor familiilor noastre, fie din pricina lumii în care trăim. Exemplele clasice sunt Ieroboam – care a suferit pentru păcatul tatălui său, Solomon; David – care a suferit pentru păcatele sale, și Lot și toți ceilalți drepți care sufereau din pricina păcatelor lumii în care trăiau. Și avem și pilda celor din închisorile comuniste. Majoritatea celor care au trăit pentru Hristos și au suferit pentru Hristos au fost arestați și supuși unor chinuri cumplite încă de la vârste foarte fragede, când încă nu avuseseră timp să facă păcate. Unii chiar și mărturisesc în biografii sau în autobiografii că erau curați la inimă și la trup. Cu toate astea, a îngăduit Dumnezeu ca ei să sufere pentru neamul omenesc, pentru neamul românesc. Și tot mai mulți părinți spun că, dacă astăzi încă este har, dacă celui care vrea să se apropie de Dumnezeu încă îi este ușor, chiar în halul în care se trăiește astăzi, în păcatul care a devenit normalitate, asta se datorează jertfei lor, suferinței lor.

Și înțelegem de aici că în Biserică învățăm să suferim. Dacă suferința o umplem de prezența lui Hristos, aceasta capătă sens și putere mântuitoare pentru noi, pentru neamul nostru și pentru generația noastră. Câtă vreme suntem blocați în a căuta vinovați pentru suferința noastră – soția care mă neglijează, părinții care nu mă înțeleg, șeful care mă persecută și așa mai departe – câtă vreme rămânem în blocaje din astea, nu avem nici o șansă să ieșim din suferință și din nefericire. În Biserică învățăm să trăim cu suferința, să ne folosim de suferință ca trambulină spre Rai. Asta ne învață slăbănogul, care nu s-a apucat nici să înjure sistemul medical al acelei vremi, nici să spună că-i o nedreptate socială, că el e bolnav și nu e ajutat de stat. Doar și-a asumat condiția. Și lucrul acesta e important pentru noi, pentru că o să începem să suferim mai puțin în momentul în care nu o să mai așteptăm nimic de la nimeni, căci, de multe ori, din cauza pretențiilor suferim.

Noi nu mai avem Vitezda în Ierusalim, ca să mergem să ne scăldăm pentru a ne vindeca trupurile și sufletele, ci trebuie să trăim viața Bisericii. Iar viața Bisericii are două aspecte. Este viața liturgică, așa cum o cunoaștem cu toții, cu Tainele ei, însă, în egală măsură, trebuie să trăim viața ascetică a Bisericii. Prin Botez, devenim mădulare (și asta nu e o metaforă) ale unui Trup, care este Biserica, dar gândiți-vă ce cinste: al cărui Cap este Însuși Hristos! Și insist, nu e o metaforă, căci sunt mai mulți oameni care, de-a lungul istoriei, au spus că sunt mai siguri de aceasta decât de orice realitate palpabilă.

Unul dintre mărturisitorii din temnițele comuniste, care după ieșirea din închisoare a devenit preot, ajunsese la o așa trăire a acestei realități, încât la o predică a spus: „Credeți-mă, cred mai mult că Hristos este Cap Bisericii și că Hristos e Dumnezeu și e Viu, decât că vă văd în fața mea”. E cutremurător, cu atât mai mult cu cât avem și următoarea mărturie: părintele povestea cum a ajuns să se spună rugăciunea neîncetat în inima lui și, la un moment dat, cineva îl întreabă: „Și cât a ținut starea asta?”. Iar el răspunde: „Cum adică, cât a ținut? Nu s-a terminat”. Pentru el era așa o realitate rugăciunea neîncetată, prezența lui Hristos, vederea luminii nezidite! Iar pentru noi, cei ce n-am trăit acestea, mărturisiri de genul acesta ar trebui să ne facă să ne dorim și noi lucrul acesta. Pentru că nu au fost supraoameni, n-au fost decât niște oameni ca și noi, dar care au plecat de acolo: și-au asumat suferința proprie, au compătimit cu suferința aproapelui și au căutat să facă din Hristos calea vieții lor.
Vlad Botez
doxologia.ro