Cum sa ne iertam parintii

Primii Ceilalţi pe care îi întâlnim în viaţa noastră sunt părinţii. Există, probabil, oameni fericiţi, care nu simt faţă de părinţii lor altceva decât recunoştinţă – acesta este însă un caz rar. Cel mai frecvent, relaţiile cu ei – la fel ca orice alte relaţii omeneşti – sunt complicate. Ele sunt întunecate de dificultăţi, neînţelegere, certuri şi resentimente, şi de aceea iertarea joacă un rol important în construirea relaţiilor dintre părinţi şi copii.

A-i ierta pe părinţi este lucru greu. Chiar dacă dăm deoparte situaţiile patologice (bătăi, maltratare sexuală, umilirea premeditată şi cu cruzime etc.), orice excese ale autorităţii părinteşti pot fi trăite foarte dureros de către copii, pur şi simplu deoarece copilul este întotdeauna mai slab.

Atunci când vedem pe stradă cum o tânără mamă obosită duce într-o mână o sacoşă foarte grea cu mâncare, iar cu cealaltă cară copilul, certându-l totodată în gura mare, ne putem da seama cât de greu îi vine femeii, însă copilul provoacă şi mai multă compătimire. Mama e om adult, are totuşi posibilitatea de a se distrage de la problemele ei şi de a se consola, pe când copilul, care în afara acestei mame cu nervii franjuri poate că nu mai are pe nimeni, e absolut lipsit de apărare. Adeseori, adulţii nu dau mare atenţie propriilor izbucniri de proastă dispoziţie şi uită de ele cu uşurinţă, pe când copiii îşi amintesc de ele cu durere.

„Xenia, o tânără care în viaţa personală e realizată şi profesional se bucură de succes, nu vorbea niciodată despre tatăl său. Alex, soţul ei, ştia doar că părinţii Xeniei sunt divorţaţi. Odată, Alex a rugat-o să-i povestească despre tatăl ei. Xenia, după ce a tăcut puţin, a răspuns: «Bine, îţi povestesc. Aveam 7 ani, şi aveam o păpuşă, Maria, pe care o iubeam tare mult – mi-o dăruise bunica de ziua mea. Odată, tata a venit acasă beat şi a văzut că nu sunt spălate vasele. S-a înfuriat. Când se îmbăta, trebuia neapărat să facă scandal, fără să aibă importanţă motivul. A dat fuga în cameră – eu tocmai o culcam pe Maria. Mi-a înhăţat păpuşa, a dat cu ea de perete, pe urmă a făcut-o bucăţi şi a aruncat-o la ghenă. Şi asta înjurând de mamă. Ce să-ţi mai povestesc?» Alex a îmbrăţişat-o în tăcere şi n-a mai întrebat-o niciodată de tatăl ei.”

Rănile sufleteşti provocate de părinţi sunt profunde nu numai deoarece este vorba întotdeauna de o cruzime a celui mare faţă de cel mic. O altă pricină pentru care ele sunt atât de dureroase constă în aceea că în frageda copilărie copilul, care nu ştie încă să delimiteze propria persoană de lumea înconjurătoare, în virtutea egocentrismului său firesc e înclinat să vadă în sine însuşi cauza oricărui eveniment. Când părinţii se ceartă, când sunt profund mâhniţi, când se despart, lui i se pare că asta se întâmplă din cauza lui. Dacă se înteţesc conflictele, atunci când copilul devine mai mare apare alt pericol: adeseori părinţii – mai ales mama – caută susţinere la copii, discută cu aceştia amănuntele vieţii lor personale, ceea ce provoacă anxietate şi ură faţă de tată.

Elenei îi era milă de mama sa, iar pe tatăl ei se supăra şi îi era foarte ruşine de faptul că el bea. Acasă se stârneau deseori certuri, şi fiica lua întotdeauna partea mamei, îşi certa tatăl împreună cu ea şi făcea apel la conştiinţa lui.

Au trecut anii; Elena a terminat deja facultatea, era drăguţă şi comunicativă, dar tot nu reuşea să intre într-o relaţie serioasă şi să se mărite. Când Elena avea aproape 30 de ani, tatăl ei a suferit un infarct. S-a lăsat de băut, şi-a schimbat viaţa, relaţia cu fiica sa a început să se consolideze. Elena a început să observe calităţile tatălui şi trăsăturile dificile ale caracterului mamei; a început să i se destăinuia mai rar şi s-a împrietenit cu tatăl ei. După o vreme, Elena a făcut un măritiş fericit.”

Resentimentul şi vinovăţia, împletindu-se, pătrund adânc în inima omului, devin o parte a vieţii lui lăuntrice. Devenind adult, el poate merge pe una din două căi. Prima este cea de a se strădui să alunge, să refuleze aceste sentimente chinuitoare. Nu vrem să recunoaştem că avem „sentimente rele”, deoarece ştim că oamenii buni trebuie să-şi cinstească părinţii, să îi respecte şi să le fie recunoscători. De aceea, resentimentele sau ostilitatea faţă de ei sunt câteodată greu de conştientizat. Cealaltă cale este cea a revoltei făţişe, care se manifestă deosebit de pregnant la vârsta adolescenţei: „Nu v-am cerut eu să mă faceţi! Din cauza voastră sunt aşa! Voi sunteţi vinovaţi pentru tot!” Această poziţie poate face ca relaţiile cu părinţii ale copiilor care au devenit adulţi să ajungă formale şi distante ori să se rupă total.

Iertarea părinţilor – la fel ca orice altă cale a iertării – începe cu recunoaşterea propriilor sentimente şi a dorinţei eliberării de ele. Da, păcatele, defectele şi greşelile părinţilor sunt pentru noi o povară grea, ce are o puternică influenţă asupra vieţii noastre adulte – dar dacă vreau să devin un om cu adevărat matur, independent şi liber, va trebui să recunosc că şi dacă părinţii mei sunt vinovaţi în mod direct de problemele mele, la momentul de faţă problemele acestea sunt ale mele, pe mine nu mă lasă să trăiesc. Aşadar, tocmai eu trebuie să fac ceva cu asta, fiindcă la orizont nu se vede nici un magician care să-mi poată schimba viaţa făcând un semn cu mâna.

Pasul următor este a-i privi pe părinţi cu ochii deschişi, a le înţelege particularităţile, a încerca să ne închipuim viaţa lor.

„Rita a observat că atunci când e foarte obosită ori nu se simte bine o irită mult obiceiurile domestice şi comportamentul celor apropiaţi, ceea ce duce la conflicte familiale. Ea a căzut pe gânduri: dar ce o împiedică ca atunci când are o zi mai grea să se aciueze într-un colţ cu o carte, cu o ceaşcă de ceai şi o pătură şi să nu mai dea atenţie jucăriilor împrăştiate şi vaselor murdare? Şi-a amintit că şi mama ei cădea adeseori într-o stare de întristare şi deprimare şi vedea cauza acestei stări în defectele soţului şi copiilor, care mereu stricau şi murdăreau tot şi nu o ajutau niciodată cu treburile gospodăreşti.

Amintindu-şi lucrul acesta, a trăit iarăşi sentimentul amestecat de vinovăţie şi iritare pe care îl trăia în copilărie ascultând mereu acuzaţiile mamei sale, care trudea neobosită în gospodărie şi apucându-se de aspiratorul nesuferit ca să aplaneze măcar cât de cât situaţia. Acum însă, fiind deja femeie în toată firea, şi-a dat seama cât de greu îi era mamei să facă faţă oboselii. Ea şi-a iertat mama pentru faptul că i-a întunecat copilăria, s-a iertat şi pe sine însăşi pentru imperfecţiunea sa. In consecinţă, certurile domestice s-au împuţinat considerabil (lucru care, din nefericire, nu se poate spune şi despre vasele nespălate).”

Un moment important pe calea iertării părinţilor vine atunci când ne dăm seama că tatăl nostru şi mama noastră sunt şi ei oameni. îşi au istoria lor, şi copilăria lor n-a fost nici ea – cel mai probabil – de o fericire netulburată. Poate că n-au primit atunci dragoste, iar apoi n-au fost nici ei în stare să o dea propriilor copii. Poate că au trăit în trecutul lor o traumă sufletească gravă, care şi-a pus amprenta asupra caracterului lor. De altfel, şi acum sunt vulnerabili şi fragili în faţa bolilor, bătrâneţii, morţii.

„Părinţii lui Andrei s-au despărţit când el era mic de tot; copilăria lui a fost lipsită de tată. Numai în anii studenţiei a început să se întâlnească, din când în când, cu el.

Aceste întâlniri nu i-au adus nici o bucurie: tatăl, jurnalist de succes, sorbind coniac, vorbea doar despre sine, despre munca lui cea interesantă, despre multele sale călătorii, întâlniri cu oameni de seamă…

Odată, într-o seară de toamnă, după o astfel de întâlnire găunoasă, tatăl l-a condus la staţia de autobuz. Suindu-se în autobuz, Andrei s-a dus la fereastra din spate şi l-a văzut pe tatăl său. Acesta, deja uşor «pilit», se îndepărta cu paşi nesiguri, pierzându-se în întuneric. Andrei s-a uitat la silueta lui înaltă şi uscăţivă, înfăşurată în pelerină, şi brusc şi-a imaginat cum tatăl lui, acum, ocolind încet băltoacele, se apropie de casă, cum deschide uşa apartamentului întunecos şi pustiu şi rămâne singur – îmbătrânind, nu prea sănătos şi, în esenţă, un om foarte singur… Plin de mirare, Andrei a simţit că în locul mâniei împotriva tatălui său şi autocompătimirii, care adineauri îi umpleau sufletul, simte faţă de el o intensă compătimire. Nu se poate spune că în acel moment Andrei i-a iertat total răceala şi indiferenţa, dar ceva s-a schimbat definitiv, lucrarea iertării a început.”

Pentru a ne ierta părinţii este nevoie de mult timp, nu e uşor, dar dacă vom vrea cu adevărat să ne eliberăm de ranchiuni şi de condamnare, putem face paşi în această direcţie. Şi ne va ajuta memoria. La prima vedere, sună ciudat: doar ne amintim umilinţele, ranchiunile, durerea. Aşa este, dar ne putem pune problema: pentru ce le sunt recunoscător părinţilor mei? Cel mai ades, în adâncurile memoriei se vor găsi imagini calde, în care tata sau mama sunt buni, veseli, unde suntem împreună – şi aceasta este realitatea, aceasta este tot realitate, alături de trăirile sufleteşti apăsătoare.

După ce ne-am orientat sufleteşte spre compasiune şi recunoştinţă, putem încerca să stăm de vorbă cu părinţii. Le putem povesti despre trăirile noastre (nu în regim de răfuială, ci pur şi simplu explicându-le ce simţim) ori ne putem întreba tatăl sau mama despre viaţa sa, despre copilăria sa, despre evenimentele importante din viaţa sa, ori putem evoca împreună ceva din copilăria noastră.

Poate că această discuţie nu va duce imediat la împăcare şi dragoste; dimpotrivă, câteodată discuţiile de acest gen dau la iveală noi răni, dar şi aceştia sunt paşi pe calea iertării, chiar dacă nu se văd imediat după întâlnire. In orice caz, nu merită să neglijăm posibilitatea comunicării, atâta timp cât suntem în viaţă.

„Frederica de Graaf povestea că la vlădica Antonie al Surojului a venit odată cineva care în tinereţe şi-a împuşcat întâmplător femeia iubită şi pe urmă s-a chinuit toată viaţa. Nici rugăciunea, nici spovedania, nici faptele bune nu l-au ajutat să scape de cumplitul sentiment al vinovăţiei. Vlădica i-a zis: «Credeţi că există viaţă după moarte? Da? Atunci adresaţi-vă ei direct. Dacă v-a iertat, să ceară de la Dumnezeu pentru dumneavoastră linişte sufletească.»

Respectivul aşa a şi făcut: s-a adresat iubitei sale, i-a vorbit direct, cerându-i iertare şi ajutor, şi a dobândit pace sufletească.

Povestind această istorie, Frederiea adaugă: «După moartea celor dragi ne putem adresa lor, le putem cere iertare, ne putem împăca cu ei. Cel mai des lucrul acesta nu este însă deloc uşor – necesită frământări, rugăciuni, tăcere în faţa celui iubit şi a lui Dumnezeu. De aici devine limpede cât de important este ca atâta timp cât respectivul este în viaţă să facem tot posibilul pentru a-l ierta şi a ne împăca. Dacă lucrul acesta n-a fost făcut în timpul vieţii, rămân legăturile tari ale neiertării, ce nu ne lasă să-l slobozim cu pace pe muribund.» ”

A-i ierta pe părinţi devine mai uşor atunci când devenim părinţi noi înşine. Trăind relaţiile cu proprii noştri copii, începem să pricepem dificultăţile de care s-au lovit proprii noştri taţi şi propriile noastre mame. Comitem greşeli, şi asta ne ajută să devenim mai îngăduitori cu greşelile care cândva ne-au complicat şi ne-au stricat atât de mult viaţa. Unii reuşesc să facă un uimitor pas eliberator: să devină tată sau mamă pentru proprii părinţi.
Fragment din cartea “Iertarea. Cum sa ne impacam cu noi insine si cu ceilalti”, Editura Sophia
crestinortodox.ro