Duhul Sfant si indumnezeirea omului prin har

   Unirea omului cu Dumnezeu sau îndumnezeirea prin har presupune dobândirea nepătimirii, a iubirii desăvârşite și trăirea tot mai intensă a prezenţei Luminii dumnezeieştiînlăuntrul ființei sale.

Sfântul Duh este Cel care desăvârşeşte lucrarea mântuirii omului și o interiorizează totodată în adâncul inimii. Aceasta înseamnă că Duhul Sfânt Îl aduce pe Iisus Hristos întru noi, cu firea Sa omenească îndumnezeită, ca să dăruiască şi firii noastre curăţia și desăvârşirea ei.

Mântuitorul Iisus este „Lumina lumii” (In. 8, 12), însă Cel care luminează ochii sufletului nostru este Duhul lui Dumnezeu. Dacă sufletul nu are întru sine Sfântul Duh ca Lumină, nu poate vedea pe Iisus Hristos ca Dumnezeu şi nu se poate uni cu El.

Lucrarea Sfântului Duh nu este ceva creat, ci porneşte dintru fiinţa Lui şi ne uneşte nemijlocit cu Dumnezeu. La această lucrare dumnezeiască participăm și noi, cu lucrarea noastră naturală creată, și prin această împreună-lucrare suntem îndumnezeiți.

Această lucrare a Duhului Sfânt se numeşte harul divin sau energiile dumnezeiești necreate. În acest sens spunem că ne mântuim prin har, sau ne unim cu Dumnezeu prin har, sau ne îndumnezeim, sau ne facem dumnezei după har.

„Harul divin este energia, lucrarea sau puterea prin care Dumnezeu împărtășește oamenilor ajutorul, viața și sfințirea Sa. El izvorăște din ființa celor trei persoane divine și aparține întregii Sf. Treimi. El este comunicat oamenilor și de Fiul și de Sfântul Duh. În virtutea apropierii însă, se atribuie în mod deosebit Duhului Sfânt acțiunea de împărtășire a harului. De aceea, spunem că după Cincizecime, sfințirea sau lucrarea harului divin în lume o face Duhul Sfânt” (Pr. George Remete, „Dogmatica Ortodoxă”, Edit. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 261).

Unirea cu Dumnezeu se face în Trupul lui Hristos – Sfânta Biserică. Aceasta nu este o unire cu esenţa dumnezeiască, ci cu firea omenească asumată şi îndumnezeită de Mântuitorul Iisus. Harul divin mântuitor se împărtășește numai prin umanitatea îndumnezeită a Fiului lui Dumnezeu.

Biserica are viaţa cea adevărată, care e rodul comuniunii omului cu Dumnezeu, fiind totodată singurul loc al îndumnezeirii omului prin harul divin (Î.P.S. Hieroteos Vlachos, „Secularismul, un cal troian în Biserică”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p. 26).

Fiind energie a Sfântului Duh, harul divin este prezent și lucrează în mod expres în Biserică. El este parte componentă a Bisericii, deoarece Biserica este Trupul lui Hristos, deci Duhul nu poate lucra despărțit de Hristos. Afirmând acestea, nu susținem că harul dumnezeiesc nu ar lucra, în mod excepțional, și în afara Bisericii, după cuvântul Sf. Ev. Ioan: „Duhul suflă unde voiește” (In. 3, 8). (Pr. George Remete, op. cit., p. 262).

Scopul vieţii noastre, pentru care Dumnezeu ne-a creat, este îndumnezeirea. „Din nefericire există multă neştiinţă nu numai la oamenii din afara Bisericii, ci şi la mulţi dinlăuntrul ei. Şi aceasta deoarece unii ca aceştia cred că scopul vieţii noastre este, în cel mai bun caz, îmbunătăţirea noastră morală, adică a deveni oameni mai buni.

În timp ce Evanghelia, Tradiţia Bisericii şi Sfinţii Părinţi ne arată că scopul vieţii noastre nu este acesta, adică să devină omul mai bun decât este, mai moral, mai drept, mai înfrânat, mai cu luare aminte. Toate acestea trebuie să se facă, dar ele nu constituie scopul principal, scopul final, pentru care Făcătorul şi Creatorul nostru l-a plăsmuit pe om.

Dar care este acest scop? Îndumnezeirea. Adică unirea omului cu Dumnezeu nu într-un mod exterior sau sentimental, ci ontologic, real” (Gheorghe Kapsanis, „Îndumnezeirea – scopul vieţii omului”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2006. p. 12).

Sf. Paisie Aghioritul spune că omul, în măsura în care dobândeşte mai multe virtuţi, se îndumnezeieşte, pentru că atunci vine înlăuntrul său harul divin.

„Omul este plăsmuit după chipul lui Dumnezeu, deci Dumnezeu este Dumnezeul dumnezeilor, adică al oamenilor. Omul trebuie să se îndumnezeiască. Toţi oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu, dar câţi ne aflăm pe calea ce duce către starea cea după asemănare?

Cu cât ne îndepărtăm de Dumnezeu, cu atât nu mai semănăm cu Dumnezeu, adică cu atât ne îndepărtăm de starea cea după asemănare. Pentru ca omul să se asemene lui Dumnezeu, trebuie să trăiască potrivit poruncilor lui Dumnezeu, săvârşind lucrarea cea lăuntrică.

În felul acesta se curăţă de patimi şi dobândeşte virtuţi, şi atunci nu este doar după chipul lui Dumnezeu, ci trece la starea cea după asemănare, pentru că lucrează într-însul Harul lui Dumnezeu” (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, pp. 151-152).

Sorin Lungu
crestinortodox.ro