Duminica a 20-a după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain)

nainÎn vremea aceea S-a dus Iisus într-o cetate numită Nain şi împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi mulţime mare. Iar când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, iar mulţime mare din cetate era cu ea. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! Atunci, apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! Iar cel ce fusese mort s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Proroc mare S-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Evanghelia Duminicii a 20-a după Rusalii pune înaintea cugetului nostru una dintre cele mai măreţe şi dramatice minuni ale Domnului nostru Iisus Hristos: o înviere din morţi săvârşită în câmp deschis, în­tr-un loc cu o bogată tradiţie religioasă care păstrează încă amintirea unor nume mari ale istoriei lui Israel, precum prorocii Ilie şi Elisei şi regele Saul, şi în prezenţa unui mare număr de oameni. Privită de sus, scena seamănă cu înfruntarea a două oştiri pe câmpul de luptă, în urma căreia un mare Împărat câştigă o victorie răsunătoare. Un text cu o bogăţie de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, din mulţimea cărora ne vom apleca în continuare asupra a trei aspecte.

Cercetarea lui Dumnezeu

Minunea acestei învieri este înţeleasă de cei care au fost de faţă ca o cercetare din partea lui Dumnezeu. Istoria mântuirii este adeseori prezentată în Sfânta Scriptură ca o succesiune de „cercetări” sau de „vizite” făcute de Dumnezeu poporului Său. Aceste sunt semne ale prezenţei Sale, ale continuităţii planului Său de mântuire şi ale exigenţelor sale, care se produc indiferent de credincioşia sau necredincioşia poporului Său. Înspre finalul epocii Vechiului Testament, în perioada postexilică, era deja prezentă aşteptarea unei vizite definitive a lui Dumnezeu, care va însemna mântuirea celor aleşi şi judecarea tuturor neamurilor. În Noul Testament Dumnezeu Îşi cercetează în mod decisiv poporul prin venirea în lume a Fiului Său, ale Cărui lucrări vestesc şi, în acelaşi timp, inaugurează cercetarea finală. În această ordine de idei, învierea tânărului din Nain vesteşte şi inaugurează biruinţa Vieţii asupra morţii. În faţa Celui Ce este Învierea şi Viaţa, moartea se retrage, căci în stăpânirea ei se produce o breşă. Smulgerea unui om din braţele morţii arată posibilitatea învierii şi anticipează ziua cea mare în care aceasta va fi dăruită tuturor. Ni se arată de asemenea că, prin moarte, oamenii nu se întorc în nefiinţă ci intră într-o stare de aşteptare, până când, precum acest tânăr, „vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu” şi vor învia. Rezultatul cercetării lui Dumnezeu este învierea: Învierea obştească la cercetarea cea de pe urmă, dar şi învierea sau înviorarea sufletească a fiecărui creştin care se întâlneşte cu Dumnezeu prin rugăciunea curată. Acest al doilea înţeles al cercetării ni-l lămureşte un autor isihast athonit anonim, vorbind despre trăirile duhovniceşti: „Aşadar, iubite frate, când te rogi în taină din adâncul sinelui tău mult timp, să ştii că o cercetare dumnezeiască te cercetează în chip nevăzut spre sfinţirea sufletului tău, spre mângâierea inimii tale şi spre sprijinirea dumnezeiască a tuturor simţurilor tale trupeşti şi sufleteşti. Deoarece când te cercetează Harul Preasfintei Treimi (…) se bucură de asemenea sufletul tău, se îndulceşte cugetul tău, iar din inima ta izvorăşte ca dintr-un izvor nesecat evlavia şi ochii tăi varsă lacrimi fierbinţi. Atunci îi spunem cercetare a Preasfintei Treimi”.

Trupul dătător de viaţă al lui Hristos

În tâlcuirea sa la minunea învierii fiului văduvei din Nain, Sfântul Chiril al Alexandriei, observând că Mântuitorul l-a înviat pe acel tânăr atingându-se de sicriu şi chemându-l înapoi la viaţă, se întreabă de ce a fost nevoie şi de acea atingere. Pentru ca, răspunde marele Părinte, noi să învăţăm că sfântul trup al Domnului este mântuitor. Trupul Cuvântului Atotputernic este un trup de viaţă, înveşmântat în putere. Aşa după cum fierul înroşit în foc produce aceleaşi efecte ca şi focul, tot aşa trupul lui Hristos, fiind trupul Cuvântului Celui Viu, este dătător de viaţă şi anulează influenţa morţii şi a stricăciunii. Asumarea firii noastre de către Fiul lui Dumnezeu produce o întărire şi o înnoire a acesteia, prin ungerea umanităţii cu slava dumnezeirii. Dar există şi o a doua înnoire a firii umane, când aceasta este albită şi luminată cu Sângele lui Hristos Cel răstignit, vărsat spre iertarea păcatelor. Această putere de mântuire care se revarsă din Trupul jertfit al Domnului este sesizată, în acest pasaj, de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, care vede în sicriul mortului un simbol al Crucii lui Hristos: „Acest mort era dus la groapă într-un sicriu, (…) dar avea nădejdea învierii pentru că era purtat pe lemn (acesta, este adevărat, nu ne-a fost de folos de la început, dar, odată ce Iisus l-a atins, a început să ne împărtăşească viaţă): este un semn că mântuirea se dăruieşte poporului prin lemnul Crucii”. Crucea Domnului este nedespărţită de jertfa Sa; în ea s-au imprimat suferinţa şi biruinţa acestei jertfe, prin care ea devine un obiect şi un semn sfinţitor, mijlocind lumii roadele morţii şi ale învierii lui Hristos. Vorbind despre Trupul Mântuitorului care dă viaţă, nu putem să nu ne gândim la pâinea euharistică, pe care o primim „spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea Împărăţiei cerurilor”. Atunci când luăm Sfânta Împărtăşanie, Însuşi Domnul Hristos Se atinge de sicriul trupului nostru şi ne cheamă la viaţă precum pe tânărul din această pericopă: „Deşteaptă-te, cel ce dormi, şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos”.
sursa:http://ziarullumina.ro/