DUMINICA a 21-a DUPĂ RUSALII (Pilda semănătorului)

   pilda_semanatoruluiÎn numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!

 Auzim această pildă de câteva mii de ani, ca fiind iubită pentru  că este una din cele mai simple exprimări ale unui mare adevăr, poate cel mai mare adevăr: sămânţa roditoare de viaţă. Toate comentariile făcute asupra acestei pagini se referă exclusiv la soarta, la destinul seminţei, dar mai sunt şi alţi factori de care ar trebui să ne ocupăm: nu numai pământul în care cade sămânţa are importanţă, dar şi calitatea seminţei, dar mai ales lucrarea şi lucrătorul pământului. Calitatea seminţei este hotărâtoare, dar acelaşi rol îl are şi lucrătorul.

De aceea, aş vrea să ne referim astăzi la ceea ce nu a constituit preocuparea niciunui predicator sau gânditor creştin, evanghelic: destinul lucrătorului. Mântuitorul Însuşi a explicat că Semănătorul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului, Cel Care are sămânţa numită ,,Cuvânt’’, cea care se însămânţează originar în lume. Iată însă şi aspectul de prelucrare, aspectul acţional al acestui fapt: semănătorul – după Dumenzeu –  este omul căruia i s-a încredinţat misiunea apostolatului, predicarea Evangheliei: semănătura evanghelică; iată preocuparea primului preot, prin care putem face legătura cu Apostolul care se citeşte astăzi. Primul Arhiereu a fost Hristos, Fiul Tatălui, Cuvântul Însuşi, Care a dat apoi celor 12 Apostoli această poruncă de lucrare, după care au urmat preoţii hirotoniţi de Apostoli. În mâna preoţimii a stat soarta seminţei numită ,,Cuvântul lui Dumenzeu’’.

În privinţa calităţii pământului în care s-a semănat, sunt patru categorii: pământul sterp (pietrişul), pământul cu ciulini, pământul străin neîngrijit, nepăzit (de unde au furat păsările) şi pământul cel bun (care rodeşte însutit). Sămânţa este bună, dar depinde în mâna cui cade; iată tabloul cel mai important, mai interesant din istoria Evangheliei creştine din toate timpurile – propovăduitorii Cuvântului (preoţii). Ei au primit Cuvântul – cea mai mare comoară ce li s-a dat; nu este comoară mai mare pentru om decât Cuvântul.

Ce ar fi fost lumea fără Cuvânt?! Dacă omul ar fi fost o vieţuitoare ca toate celelalte – având orice, dar nu cuvânt – nu ar fi fost cuvântător, nu ar fi avut logică. Iată ce comoară a dat Dumnezeu numai omului! După Dumnezeu, nimeni nu mai gândeşte în univers. E vorba de gândirea roditoare, de gândirea creatoare, nu e vorba de gândire ca funcţionalitate: Cuvântul creează; şi îngerii au cuvânt, dar nu au cuvânt creator. Îngerul nu creează nimic, nu gândeşte personal; un singur înger a încercat să gândească personal şi a gândit împotriva lui Dumnezeu; acesta a fost Lucifer, cel care nu a rămas în ascultarea lui Dumnezeu. Îngerul nu fusese creat creator, ci ca slujitor exclusiv, ca împlinător al gândului divin. Omul însă a primit ceva în plus şi faţă se îngeri: să creeze cu cuvântul o producţie creatoare sau creată de cuvânt, incomensurabilă. Nimeni nu va putea cuprinde dimensiunile creaţiei în cuvânt ale omului, ca poruncă şi sămânţă primită de la Cuvântătorul principal – Dumnezeu.

Producţia de cuvânt, de sămânţă dumnezeiască este multă, folositoare şi frumoasă. Dostoievski spunea că ,,frumuseţea va salva lumea’’. Frumuseţe nu există în afara cuvântului. Dar tot atât de atenţi trebuie să fim, după cuvântul Mântuitorului: ,,cu un cuvânt poţi să înviezi pe fratele tău şi tot cu un cuvânt îl poţi ucide’’; s-a creat şi urât – dacă putem numi aceasta ,,creaţie’’*– s-a realizat şi acest aspect poate mai mult decât aspectul creator şi frumos. Lumea e creată în cuvânt şi tot în cuvânt poate să fie distrusă; de aceea spune Mântuitorul: ,,Luaţi aminte cum grăiţi, cum semănaţi cuvântul, pentru că veţi da seama de tot cuvântul ieşit din gura voastră’’, să nu credeţi că nu are importanţă ce ne trece prin cap, ce gânduri găzduim în mintea aceasta splendidă – care este glastră în care ar trebui să stea Floarea de cuvânt – Dumnezeu.  

,,Luaţi aminte că veţi da seama…’’: ne vom întâlni cu toată producţia noastră de cuvânt la Judecata de Apoi, unde se va cântări toată recolta de sămânţă împărătească a Liturghiei: roada celui mai frumos cuvânt, a Sămânţei celei mai înalte. Liturghia este Însuşi Cuvântul: Hristos. Liturghia este sămânţa lui Dumnezeu, venită direct din inima Lui – aşa cum spune Meister Eckhart: ,,Le Fils est né et sort du coeur paternel’’**. Hristos este Cuvântul viu, direct din inimă şi ni S-a dat ca să-L semănăm, să Îl lucrăm, să Îl cultivăm pe Sfânta Masă – brazda cea mai înaltă, în care semănăm Trupul lui Hristos, Sămânţa lui Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu să avem amre grijă ce facem cu această sămânţă, să lucrăm bine sămânţa Lui cea bună, din inima Lui. Amin!

Pr. Ion Buga
sursa:http://acvila30.ro