Duminica a 22-a după Rusalii – Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

icoana-lazar-si-bogatul    Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.

Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. 

Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi.(Luca 16, 19-31)

Parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr se desfăşoară în două acte consecutive: primul se petrece pe pământ (vv. 19‑22); iar al doilea în viaţa de dincolo (vv. 23‑31). Ea continuă lecţia parabolei de la începutul capitolului, despre iconomul necredincios (Lc. 16, 1‑9). Acesta a ştiut să folosească bogăţia, care nici nu era a sa, pentru a‑şi asigura o situaţie bună în viitor. Ca şi „iconomul” din parabolă, noi nu suntem altceva decât administratori ai bunurilor pământești. Totul e să ştim a folosi înţelepţeşte şi spre folos aceste bunuri, care, de fapt, nu ne aparţin. Cum n‑a ştiut să le folosească bogatul cel nemilostiv. Şi cum, vai, atâţia oameni nu ştiu să le folosească spre binele lor și al semenilor, ci îşi fac din ele mijloc de pierzare.

Această a doua parabolă ilustrează elocvent un cuvânt rostit anterior de Mântuitorul (în v. 15b): „ceea ce la oameni este înalt” îl înfăţişează pe bogat în slava sa pământească; iar „urâciune este înaintea lui Dumnezeu” arată aruncarea sa în iad.

 Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr

Bogatul este personajul negativ al parabolei. Nu pentru că este bogat, ci pentru că‑şi foloseşte bogăţia numai pentru sine. El „se îmbrăca în porfiră şi în vison”, adică în hainele care în acea vreme erau cele mai luxoase şi cele mai scumpe. Porfira îşi datora denumirea vopselei roşii care se extrăgea dintr‑o moluscă marină (lat. murex) şi se folosea pentru veşmântul de deasupra; iar visonul era o ţesătură fină din in egiptean, folosită pentru veşmintele de dedesubt. Cele două cuvinte apar împreună şi în alte texte biblice (Prov. 31, 22; Apoc. 18, 12.16). Dar nu numai în îmbrăcăminte era excesiv bogatul; spunând că „se veselea în toate zilele în chip strălucit”, parabola arată că bogatul îşi oferea continuu o viaţă de lux şi de plăceri.

În contrast cu el apare omul sărac şi „plin de bube” care zăcea la poarta casei lui. Ca niciodată în parabolele Mântuitorului, acest sărac are un nume, Lazăr, o prescurtare a numelui Eleazar, care înseamnă „Dumnezeu m‑a ajutat” sau „Dumnezeu este ajutorul meu”. Numele se potriveşte foarte bine acestui om, căruia Dumnezeu i‑a răsplătit suferinţele. După Tertulian (Despre suflet, VII, în vol. Apologeţi de limbă latină, PSB, 3, Bucureşti, 1981, p. 268), faptul că se dă acest nume ar fi un indiciu că aici nu am avea de‑a face, de fapt, cu o parabolă, ci cu istorisirea unui fapt real. Unii comentatori au crezut că există o legătură între acest nume şi Lazăr din Betania: el, într‑adevăr, a înviat din morţi şi totuşi cei răi nu s‑au pocăit (cf. v. 30). Deşi această posibilitate nu este exclusă, totuşi este mai probabil că numele sugerează pur şi simplu starea neajutorată a acestui cerşetor, pe care numai Dumnezeu îl ajută.

Lazăr, grav bolnav – faptul că era „plin de bube” este, poate, un indiciu că suferea de o formă de lepră necontagioasă -, nu avea cum să‑şi câştige pâinea. Sta la poarta casei din care răsunau zgomotele ospeţelor zilnice, „poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului”; câinii fără stăpân, şi ei în aşteptarea aceloraşi rămăşiţe, îi ţineau tovărăşie. Cum Lazăr era mai mult gol decât îmbrăcat, câinii, de care nu era în stare să se apere, „lingeau bubele lui” – un indiciu în plus al stării sale mizerabile. Parabola nu redă vreun cuvânt de‑al lui Lazăr. Ea lasă impresia că acest om şi‑a purtat fără murmur şi cu deplină încredere în Dumnezeu crucea suferinţei şi a lipsurilor. De aceea, desigur, a şi fost răsplătit în viaţa de dincolo. Nu sărăcia în sine este o virtute; cum nici bogăţia în sine nu este pricină de pedeapsă. Nu pentru sărăcie a fost răsplătit Lazăr, ci pentru credinţa şi răbdarea sa. Iar bogatul a fost pedepsit pentru egoismul său, pentru lipsa sa de iubire şi de milă faţă de aproapele.

„Sânul lui Avraam”

A doua scenă a parabolei indică o inversare completă a situaţiei. A murit mai întâi săracul şi sufletul său a fost dus de îngeri „în sânul lui Avraam”. Credinţa că sufletele drepţilor sunt duse în rai de îngeri era prezentă în iudaism, cum o arată un targum la Cântarea Cântărilor 4, 12. Iar expresia „în (sau: la) sânul lui Avraam”, un sinonim pentru „rai”, arată că în lumea de dincolo Lazăr îşi odihneşte capul la sânul credinciosului Avraam, ca un copil în braţele atotiubitoare ale tatălui său, bucurându‑se de aceeaşi fericire ca şi el. Dimpotrivă, în ce priveşte moartea bogatului, parabola nu ne spune nimic altceva decât că „a fost înmormântat”. El a avut parte, ­desigur, de o înmormântare fastuoasă, pe măsura „slavei” sale pământeşti; aceasta i‑a şi fost singura „răsplată”.

După concepţia ebraică, după moarte toate sufletele merg în „locuinţa morţilor” (în ebraică: şeol; în greacă: hades, adică iad). În Sfânta Scriptură se face distincţie între iad şi gheenă. Dacă „iadul” este locul petrecerii sufletelor în aşteptarea învierii, indiferent dacă este vorba de sufletele drepţilor sau ale păcătoşilor (cf., de pildă, Fapte 2, 27, care citează Ps. 15, 10 şi unde este vorba de pogorârea în „iad” a sufletului lui Mesia), „gheena” este locul pedepsei eshatologice şi în ea vor fi aruncate deopotrivă, după înviere şi judecata de obşte, şi sufletele, şi trupurile celor răi (cf. Mt. 10, 28). Adăugăm că acest cuvânt provine de la denumirea unei ravine aflate în vestul şi sudul Ierusalimului, o vale blestemată, asociată cu focul şi cu moartea, unde, după Ieremia, erau sacrificaţi copiii lui Moloh şi lui Baal (Ier. 7, 31‑32; 19, 6; 32, 35). Această vale este numită în Vechiul Testament (în ebraică) fie ghe ben Hinnom, „valea fiilor lui Hinnom” (Ios. 18,16a; IV Regi 23, 10; Ier. 7, 31‑32; 19, 6; 32, 35), fie ghe Hinnom, „valea (lui) Hinnom” (Ios. 18,16b), fie ghe, „valea” (Ier. 2, 23; II Paral 26, 9; Neem 2, 13.15; 3, 13). Regele Iosia a profanat valea („cu oase de oameni”), spre a pune capăt cultului păgân practicat acolo (IV Regi 23, 10‑14); dar acest cult a fost reluat sub Ioiachim. Ieremia a profeţit că va veni ziua când această vale va fi numită „valea uciderii” (Ier. 7, 30‑32). În literatura rabinică, cuvântul folosit în mod obişnuit pentru locul pedepsei celei veşnice va fi ghehinnom (â gheenă). Aceasta, desigur, şi pentru că valea cu acest nume a ajuns să fie folosită ca loc de depozitare a gunoaielor oraşului, unde ardea un foc permanent. Înţelegem de ce această denumire este folosită în Sfintele Evanghelii (frecvent în Mt. şi Mc. şi numai o singură dată, în 12, 5, la Lc.), pentru locul unde „viermele nu doarme şi focul nu se stinge”.

 Starea sufletelor după moarte

Deşi nu este intenţia principală a acestei parabole de a ne da o învăţătură eshatologică, totuşi ea ne arată că încă înainte de învierea trupurilor şi de judecata de obşte sufletele celor morţi sunt răsplătite sau pedepsite, după cele săvârşite în viaţă. Bogatul nu ajunsese încă în „gheenă”; dar „locuinţa morţilor” (şeolul, iadul) îi era deja un loc de chin cumplit. Dimpotrivă, pentru Lazăr, fericirea veşnică a şi început; şi există o „prăpas­tie mare” între locul în care petrece sufletul său şi cel în care petrece sufletul bogatului. Deşi „iadul” acestuia din urmă nu este încă „gheenă”, totuşi el are deja parte de arşiţa cumplită a unui foc care nu se stinge.

O, cât ar dori acum fostul bogat o picătură de apă! Parabola ne spune că el poate constata acum nu numai chinul în care se află, ci şi fericirea pe care a pierdut‑o şi de care are parte Lazăr. Ca iudeu, face acum apel la înrudirea sa cu Avraam, cum, desigur, a uitat să facă în cursul vieţii sale pământeşti. Atunci, nici o plăcere nu i se părea extravagantă. Acum însă, atât de mult l‑a smerit chinul, încât este bucuros să primească chiar şi de la dispreţuitul Lazăr o cât de mică uşurare. „Mă chinuiesc în această văpaie”, strigă el disperat. Avraam îi răspunde blând, acceptând relaţia de rudenie la care face el apel („fiule”, v. 25); el nu‑l condamnă, ci numai îi aduce aminte că are ceea ce a ales, precum şi Lazăr are „mângâierea” meritată. Dacă n‑a ales binele atunci când acesta i se îmbia – însăşi prezenţa lui Lazăr la poarta casei sale era o invitaţie permanentă la săvârşirea acestui bine mântuitor -, acum este prea târziu!

 „Calea cea strâmtă şi îngustă nu te primeşte dacă nu lepezi povara bogăţiei”

A doua cerere a bogatului şi răspunsul lui Avraam ilustrează o altă temă importantă. Întoarcerea cuiva dintre morţi, crede bogatul, i‑ar face să se pocăiască pe cei cinci fraţi ai săi, care trăiau tot atât de păcătos precum trăise el însuşi. Avraam îi răspunde că e destul ca fraţii lui să asculte „pe Moise şi pe proroci”, adică să creadă în Revelaţia dumnezeiască a Scripturii (v. 29); şi că, dacă de ei nu ascultă, „nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (v. 31). Când Sfântul Luca îşi scria Evanghelia, această afirmaţie era deplin verificată: Iisus înviase, într‑adevăr, din morţi, dar nici aşa cei cu inima împietrită nu s‑au pocăit!

Răspunsul lui Avraam conţine, de fapt, lecţia sau morala parabolei: anume, că trebuie să folosim acum prilejul de a ne câştiga mântuirea, prin ascultarea şi împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.

Dar câţi ascultă acest cuvânt? Bogatul însuşi, din propria‑i experienţă, ştie că inimile împietrite nu se lasă uşor străpunse de chemarea dumnezeiască. Este ceea ce se constată cu uşurinţă şi în vremea noastră. Mai ales bogăţia şi lăcomia după bogăţii duc şi astăzi la pierzare o mulţime de suflete. Nu că bogăţia ar fi rea în sine, ci ea devine un pericol prin lăcomia pentru dobândirea ei şi prin punerea ei în slujba patimilor. De aceea constată Mântuitorul: „Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc. 18, 24‑25 şi loc. par.).

Chiar mulţi dintre cei care se cred şi se prezintă ca buni credincioşi, care postesc, se roagă, cu greu scot un bănuţ din pungă pentru cei nevoiaşi. Împlinesc multe alte porunci, dar nu ies din egoismul lor. Şi astfel, cu toate „virtuţile” lor, nu vor avea răspuns la judecată, care va fi mai ales o judecată a faptelor de milostenie (Mt. 25, 31‑46). „Calea cea strâmtă şi îngustă (Mt. 7, 14) nu te primeşte dacă nu lepezi povara bogăţiei” – zice Sfântul Vasile cel Mare (Omilia a VII‑a, Către bogaţi, în idem, Scrieri, Partea întâi, trad. de pr. D. Fecioru, PSB, 17, Bucureşti, 1986, p. 420).

Păcatele iubirii de bogății

O, la câte rele duce iubirea de bogăţii! „Din pricina bogăţiei, rudele nu mai ţin seamă de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pus­tiurile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. Cine‑i tatăl minciunii? Cine‑i făcătorul actelor false? Cine‑i părintele jurământului fals? Nu‑i, oare, bogăţia? Nu‑i râvna după bogăţie?”, întreabă Sfântul Vasile (ibid., p. 418).

Ca şi bogatul nemilostiv din parabolă, şi astăzi se înconjoară bogaţii de o mulţime de lucruri nefolositoare şi trăiesc o viaţă nefolositoare. Câte false necesităţi nu inventează bogații acestei lumi! Câte lucruri fără valoare umplu casele şi subjugă inimile celor bogaţi! Vedem şi astăzi oameni ca bogatul cel nemilostiv, care se gândesc numai la binele lor, la hainele şi podoabele lor scumpe, la maşinile lor de lux, la petrecerile fără sfârşit; dar care nu au ochi şi inimă pentru noianul de suferinţe ale celor din jur, ale atâtor semeni ai lor care se zbat în necazuri şi lipsuri de tot felul şi care, ca şi sărmanul Lazăr, s‑ar bucura şi de fărâmiturile de la mesele lor. Cum va lăsa dreptatea dumnezeiască nepedepsită o astfel de comportare?!

Uitaţi‑vă la palatele noilor îmbogăţiţi! „Când trec pe lângă casa unui om de curând îmbogăţit – scrie Sfântul Vasile cel Mare -, lipsit de gust, şi‑i văd casa plină de tot felul de podoabe, ştiu că omul acela n‑are altceva mai de preţ decât cele ce se văd; ştiu că împodobeşte cele neînsufleţite, dar sufletul îi este neîmpodobit” (ibid., p. 414). Cât de actuală este această constatare!

Un astfel de om „neîmpodobit” sufleteşte nu‑i este nimănui de folos. Ba nici sieşi nu‑şi este de folos. Trăieşte o viaţă împotriva tuturor şi împotriva lui însuşi. Într‑adevăr, lângă el nimeni nu mai are loc. Ca şi Ahab (III Regi 21, 1‑15), pofteşte bunul aproapelui său şi este în stare de orice ca să‑l obţină. „Lacomul este vecin rău şi la oraş, şi la ţară. Marea îşi cunoaşte hotarele ei, noaptea nu depăşeşte vechile ei margini, dar lacomul nu respectă timpul, nu cunoaşte margine, nu îngăduie să se păstreze o ordine în lume, ci imită furia focului: cuprinde totul, arde totul… Care‑i vecinul, care‑i ruda, care‑i omul de afaceri, care să nu fi fost tras pe sfoară de bogat? Nimic nu poate sta în calea silniciei bogătaşului! Toate se supun tiraniei lui, toate tremură în faţa puterii lui” (ibid., p. 416).

Mâna săracului, cea mai sigură bancă

Cei care depăşesc hotarul trebuinţei greu se pot opri din căderea lor. Cu cât adună mai multe averi, cu atât mai mare le este pofta de avere. Iadul nu spune niciodată: „Destul!” (Prov. 30, 16; cf. 27, 20); tot aşa nici lacomul nu spune vreodată: „Destul!” Robia lui devine tot mai grea. Cât sunt de ocupaţi, cât sunt de fără odihnă cei cuprinşi de această boală! Cât de multe le mai trebuie! Şi, vai, cât sunt de chinuiţi! Trupul însuşi le decade din lipsa de măsură în împlinirea poftelor. Şi moda, o altă robie dintre cele mai rele! Nu numai că‑ţi trebuie bani mulţi ca să poţi ţine pasul cu moda, dar cât trebuie să‑ţi schimonoseşti şi să‑ţi chinuieşti trupul! Grija de siluetă, încălţămintea făcută parcă anume să chinuiască picioarele şi să le împiedice mersul uşor, bijuteriile – iată o mulţime de lucruri care fac iluzorie fericirea bogaţilor. E roabă şi e chinuită femeia care se supune acestor „canoane” ale modei, dar e înrobit şi bărbatul, obligat să facă faţă cheltuielilor. După ce înşiră o mulţime de lucruri nefolositoare după care aleargă femeile astfel înrobite de patimă, Sfântul Vasile cel Mare zice: „Se bucură femeile iubitoare de aur să fie legate şi de mâini, şi de picioare, numai dacă le leagă aurul. Când mai are, oare, vreme să se îngrijească de sufletul său un bărbat care slujeşte poftelor femeieşti? După cum valurile furioase ale furtunii scufundă corăbiile şubrede, tot aşa şi gusturile rele ale femeilor îneacă sufletele slabe ale bărbaţilor” (ibid., p. 414).

Dar oamenii aceştia trăiesc împotriva lor înşişi mai ales prin faptul că‑şi lucrează pierzarea sufletească. Umblând după lucruri care li se par a fi de preţ, ei pierd ceea ce este cu adevărat de preţ: „Căci ce‑i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă‑şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36‑37 şi loc. par.). Cotropiţi cum sunt de grijile lumeşti, în viaţa celor înrobiţi bogăţiilor nu mai este loc pentru vreo preocupare duhovnicească. Uşor ajung să considere că Evanghelia şi morala, că Biserica, sfintele slujbe, postul şi rugăciunea, faptele de milostenie sunt pentru cei proşti, iar nu pentru oameni atât de mari şi de importanţi ca ei. Totul e pentru ei bogăţia, pe care, cu cât o adună, cu atât mai mult o poftesc! Şi totuşi, nu vor duce nimic cu ei dincolo.

Ce uşor i‑ar fi fost bogatului să‑şi ia bogăţia cu el, dincolo, dacă ar fi ştiut „banca” în stare să realizeze acest transfer! Mâna şi casa săracului sunt această „bancă” în care, depunând bunuri pământeşti, îţi agoniseşti o răsplătire veşnică: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 19‑20); „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenii; faceţi‑vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică” (Lc. 12, 33).
sursa: http://ziarullumina.ro/