Duminica a 25-a după Rusalii (Pilda samarineanului milostiv)

   În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”. Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Scopul viețuirii noastre pe pământ este dobândirea, prin faptele noastre cele bune, plăcute lui Dumnezeu, a vieții celei veșnice. Citirea unor fragmente din Sfânta Scriptură în cadrul slujbelor bisericești și, mai ales, în cadrul Sfintei Liturghii are menirea să ne descopere cum putem să atingem această țintă. Pilda samarineanului milostiv, rânduită de Biserica noastră să fie rostită în Duminica a 25-a după Rusalii, înainte de începutul Postului Nașterii Domnului, ne învață că urcușul nostru duhovnicesc, drumul nostru spre mântuire, este condiționat de cultivarea și manifestarea în viața noastră a iubirii creștine față de Dumnezeu și față de semenii noștri.

Un învățător de lege l-a întrebat pe Iisus ce ar trebui să facă pentru a dobândi viața de veci. Altă dată, Mântuitorul a răspuns El Însuși tânărului bogat: „Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19, 18-19), iar unui alt învățător de lege i-a răspuns că cea mai mare poruncă din Lege este iubirea de Dumnezeu și de aproapele (Matei 22, 36-40). De această dată, Hristos îl provoacă pe interlocutorul Său să-și exprime părerea lui, ceea ce l-a determinat pe învățătorul de lege să confirme ceea ce a spus și Mântuitorul într-un alt context, că iubirea de Dumnezeu din „toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău”, adică iubirea de Dumnezeu sinceră, profundă, activă, completată cu iubirea necondi­ționată de aproapele, „ca pe tine însuți” (Luca 10, 26-28), conferă viața cea veșnică.

Aproapele, străinul sensibilizat de nevoile tale

Dar mai era ceva de clarificat, la cine se referea cuvântul „aproapele”? Făcea trimitere numai la familie, la membrii aceleiași comunități atunci iudaice, la vecinii de aceeași credință și neam, la prieteni, la cei din aceeași categorie socială? În cazul acesta, de ce Mântuitorul a intrat în casa vameșului, a vindecat pe sluga sutașului, dar și pe cei zece leproși, pe demonizatul din ținutul Gherghesenilor și pe mulți alți oropsiți? Hristos îi răspunde prin cunoscuta pildă a samarineanului milostiv, omul care, deși, ca toți samarinenii, era urât de iudei, a fost singurul trecător sensibilizat de starea precară a celui căzut între tâlhari. Față de atitudinea preotului și a levitului, reprezentanții Legii celei vechi, care l-au văzut și au trecut pe alături, adică au fost nepăsători și neiubitori, samarineanul milostiv îi leagă rănile, „turnând pe ele untdelemn și vin”, după care îl încredințează unei case de oaspeți, plătind ceea ce era necesar pentru îngrijirea lui. Ascultând această pildă, învățătorul de lege recunoaște în samarineanul milostiv pe aproapele adevărat al celui căzut între tâlhari și primește, de această dată, cu smerenie îndemnul Mântuitorului: „Mergi și fă și tu asemenea”.

Acest îndemn ne este adresat și nouă, celor care primim cuvântul lui Dumnezeu, revelat în Sfânta Scriptură, „să mergem”, adică să fim activi, să interacționăm și „să facem și noi asemenea”, adică să ajutăm pe semenii noștri, să cercetăm pe bolnavi, să îmbrăcăm și să hrănim pe cei săraci, știind foarte bine că milostenia ca expresie a iubirii creștine reprezintă criteriul fundamental pentru șederea de-a dreapta Fiului Omului, adică pentru moștenirea Îm­părăției cerurilor (Matei 25, 34).

Milostivirea, virtutea care ne aseamănă cu Dumnezeu

Sunt situații în care omul contemporan este concentrat mai mult să-și asigure pentru el și familia lui bunăstare materială, confort, recreere și, din comoditate, uneori din egoism, văzând pe cale pe aproapele aflat în nevoi și chiar în pericol, să-l neglijeze, trecând pe alături. Bineînțeles, el poate să-și justifice oricând atitudinea sa, că este grăbit, că nu are cu ce ajuta, că a muncit cu sudoarea frunții sale pentru bunurile pe care le are, că printr-un gest de ajutorare materială ar încuraja cerșetoria și prin aceasta lenevia, că persoana în cauză nu ar merita bănuțul, pâinea sau medicamentul solicitat, că de ce să-l ajute el, să-l ajute Biserica (și slavă Domnului că Biserica desfășoară numeroase acte filantropice) sau centrele specializate de asistență socială, și ne putem gândi și la alte motivații.

Dumnezeu cunoaște toate eforturile pe care le facem, de aceea, cu atât mai mare va fi și plata pentru milostenia săvârșită, pentru că dăruind vom dobândi (după cuvântul inspirat al părintelui Nicolae Steinhardt), iar Domnul răsplătește însutit celui care oferă din iubire sinceră și în mod necondiționat; și ce comoară poate fi mai mare și mai importantă decât cea duhovnicească, acumulată „pentru cer”, spre mântuirea noastră (Matei 6, 19-21).

Părintele Teofil Părăian propune oricărui credincios, înainte de a trece nepăsător pe lângă un semen nevoiaș, să se întrebe ce ar putea el să facă, în mod concret, pentru acela: să vorbească puțin cu el, în semn de respect, să-i adreseze cuvinte de îmbărbătare, să-i ofere un bănuț, o pâine, o haină, să-i caute un loc de muncă sau, după experiența părintelui Arsenie Papacioc, să-i întindă „o mână caldă”, pentru a putea auzi un răspuns asemănător: „Așa ceva nu mi-a dat nimeni”.

Pildă reprezentativă pentru Taina Sfântului Maslu

Din perspectivă simbolică, samarineanul milostiv îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel Care S-a întrupat pentru a ridica omenirea din păcat, boală și moarte. Omul căzut între tâlhari este omul îndepărtat de Dumnezeu din cauza păcatelor și patimilor. Atitudinea preotului și a levitului arată limitele legalismului veterotestamentar în vindecarea profundă a omului, ungerea rănilor cu untdelemn și vin fac trimitere la Tainele de inițiere ale Bisericii: Botezul, Mirungerea și Euharistia, dar și la Taina Sfântului Maslu, iar casa de oaspeți simbolizează Biserica lui Hristos ca autentic spital duhovnicesc. Așa ne putem explica de ce Pă­rinții Bisericii noastre au integrat această pildă în rânduiala Tainei Sfântului Maslu, ca prima pericopă evanghelică din cele șapte.

Hristos Domnul a venit în lume ca să vindece pe cei bolnavi și să mântuiască pe cei păcătoși. El este Doctorul și Tămăduitorul prin excelență al bolilor noastre sufletești și trupești și, din iubire nețărmurită față de noi, chiar dacă „am căzut între tâlhari”, coborând din Ierusalimul haric al lui Dumnezeu, El privește cu milă la fiecare dintre noi și, dacă Îi acceptăm mâna întinsă mereu către noi, ne vindecă sufletele și chiar trupurile, ne repune în urcușul vieții noastre duhovnicești care duce la Raiul cel ceresc.

Așadar, pilda samarineanului milostiv ne descoperă lucrarea milosteniei, dar și taina vindecării, sub imboldul iubirii creștine de Dumnezeu și de semeni. Suntem îndemnați să facem bine în jurul nostru, să ne rugăm unii pentru alții, să ajutăm necondiționat pe aproapele nostru, fiind încre­dințați că „iubirea acoperă mulți­me de păcate” (I Petru 4, 8), că faptele bune săvârșite în numele lui Hristos ne apropie de Împă­răția Sa cea cerească, ne ajută să devenim prieteni și „casnici ai lui Dumnezeu” (Efeseni 2, 19) spre slava Lui și spre a noastră mântuire. Amin!

 

Pr. Lect.Dr.Ionut-Gabriel  Nastasa
ziarullumina.ro