Duminica a 5-a din Post (a Cuvioasei Maria Egipteanca) Marcu 10, 32-45

maria egipteanca   În vremea aceea Iisus a luat la Sine iarăşi pe cei doisprezece şi a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple: Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; Îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor; Îl vor batjocori, şi-L vor scuipa, şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza, dar a şedea de-a dreapta Mea sau de-a stânga Mea nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi, auzind, cei zece au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Atunci Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru; şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie slugă tuturor. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

Duminica a 5-a din Postul Mare, prin faptul că se plasează înaintea Duminicii Floriilor, marchează drumul către Cruce al Domnului nostru Iisus Hristos şi motivaţia care stă la baza lucrării Sale, anume iubirea Sa jertfelnică. Pericopa de la Marcu 10, 32-45 relatează că, în perioada premergătoare Răstignirii Sale, Domnul Hristos îi anunţă explicit pe ucenici că va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor, care Îl vor chinui şi omorî, dar că a treia zi va învia. Fruntaşii evrei L-au răstignit pe Iisus, pentru că s-au ferit să recunoască pe plan social şi oficial dumnezeirea Lui, de teamă că-şi pierd un privilegiu de autoritate pe care-l aveau în Israel. Ei întruchipează excepţional atitudinea de respingere a lui Dumnezeu, justificată de respectarea şi continuitatea unui „firesc” care devine un scop mai înalt decât Dumnezeu Însuşi.

Măreția noastră stă în smerita coborâre spre slujirea celorlalți

Ucenicii nu pricepeau că Pătimirea Lui nu este o slăbiciune umană sau neputinţă, ci un act benevol al Său de a se lăsa în libertatea celor ce-L urăsc. Apoi, Domnul le confirmă dumnezeirea Sa, le explică lucrarea Sa, rostul Întrupării, iar ca dovadă, se schimbă la faţă pe Muntele Tabor. Acesta este contextul în care cei doi fii ai lui Zevedeu, Sfinții Apostoli Iacov şi Ioan, îi cer să stea de-a dreapta şi de-a stânga în Împărăţia Sa, arătând că ei gândeau la o mesianitate politică a Domnului Hristos. Dumnezeu nu acordă aceste locuri preferenţial, ci după curăţia şi transparenţa celui care-L iubeşte, şi de aceea spune fiilor lui Zevedeu că acelea sunt rânduite celor care vor bea acelaşi pahar al suferinţei ca şi El, iar acest lucru îl pot face desăvârşit doar cei care sunt rânduiţi. De-a dreapta lui Hristos este Maica Sa Preacurată, iar de-a stânga Sa este Înaintemergătorul şi Botezătorul Ioan. Fiii lui Zevedeu nu pot ocupa aceste locuri, mâniind pe ceilalţi apostoli pentru gestul lor arivist. Mântuitorul le arată însă că puterea este un dar al lui Dumnezeu pentru slujirea aproapelui, con­diționând pe cel ce o doreşte de cât de dedicat slujeşte. Astfel, ­vedem că este inutil să trăim cu obsesia puterii sau a poziţiei ­sociale, fără chemarea lui Dumnezeu la astfel de slujiri. Cererea fiilor lui Zevedeu e similară cu dorinţa de autocraţie a fruntaşilor lui Israel, care i-a și motivat să fie autori morali ai răstignirii Sale.

Prin cuvintele „cel care voieşte să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru” vedem că slujirea şi iubirea aproapelui reprezintă principiul validator al superiorităţii, aşa cum şi El, deşi este mai mare peste întreaga existenţă, a venit în trup „nu ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.

Cel căruia i se iartă mult, mult poate iubi

Duminica a 5-a din Postul Mare este un reper important pentru creştinul care a postit şi care şi-a însuşit o parte din roadele nevoinţei şi ale răbdării, dar mai ales din roadele harului lui Dumnezeu. Ea atinge cu precădere tema pocăinţei, exprimată în pericopa evanghelică de la Luca 7, 36-50, unde se relatează cum Domnul Iisus Hristos răspunde invitaţiei unui fariseu de a prânzi cu el. Tot atunci, o femeie păcătoasă din cetate, aflând că Domnul vine în casa fariseului, ia un vas de alabastru cu mir şi, stând la picioarele Sale și plângând, îi udă picioarele, ştergându-le cu părul capului ei, oferind astfel un model de pocăinţă. De aici înțelegem că nu trebuie să ezităm a ne mărturisi păcatele, deoarece pocăința este atitudinea cea mai potrivită a omului în faţa lui Dumnezeu.

Femeia păcătoasă, un dascăl al adevăratei pocăinţe

Simon a gândit în sinea sa că Domnul Iisus Hristos nu este proroc, căci altfel ar fi știut cât de păcătoasă este femeia aceasta. Noi însă nu trebuie să avem o atitudine arogantă ori superioară față de păcătoși, ci trebuie să-i îndreptăm „cu duhul blândeţii”, crezând în recuperarea lor, aşa cum Dumnezeu Însuşi o aşteaptă. A fi tolerant cu păcătosul nu înseamnă a aproba păcatul, ci prin răbdare şi rugăciune să fim exemple de lumină pentru semenii noştri.

Cunoscând gândul lui Simon, Hristos compară situația respectivă cu parabola în care un stăpân care avea doi datornici, cerându-le mai întâi amândurora datoriile, îi iartă mai apoi pe amândoi, iar cel căruia i s-a iertat mai mult l-a iubit mai mult pe stăpânul său decât celălalt căruia i se iertase mai puțin. Astfel, femeia păcătoasă îşi exprima iubirea și recunoştinţa prin plânsul ei, prin ştergerea picioarelor lui Hristos şi ungerea lor cu mir de mare preţ. Deducem de aici că Dumnezeu primeşte pocăinţa ca un mare şi preţios dar din partea omului, ca pe un dialog al creaţiei cu Creatorul.

Femeia păcătoasă a fost și este un dascăl al pocăinţei pentru o mulțime de cuvioşi, dintre care mulți sunt neştiuţi. Viața unora Însuși Dumnezeu a ținut să ne-o descopere, cum este de pildă exemplul Sfintei Maria Egipteanca. Viaţa ei, scrisă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, face referință la un cuvios îmbunătăţit, Zosima, care trăia la Iordan. Prin rânduiala lui Dumnezeu, acesta o descoperă pe Sfânta Maria Egipteanca în pustiul Iordanului, iar ea la rugămințile lui îi povestește viaţa ei. Aflăm că venea din Alexandria și fusese o tânără stăpânită de patima desfrânării. Aceasta a mers odată cu câţiva tineri până la Ierusalim, iar aici, prin minune dumnezeiască, ajunge să se pocăiască de păcatele ei în faţa unei icoane a Maicii Domnului, pe care o roagă să-i fie chezaşă în tot restul vieţii. După 17 ani de viaţă desfrânată, alţi 17 ani se va lupta în pustiul Iordanului cu amintirea răului făcut, cu pofta trupului, căci ­păcatele imprimă în suflet un model de existență ostilă lui Dumnezeu.

Pocăința, virtute care ne aduce lângă Cel de Sus

Pocăinţa nu presupune doar un mod de viaţă auster, ci și o luptă sufletească pentru schimbarea ierarhiei valorilor, astfel încât Dumnezeu să reocupe primul loc. Nevoințele deprind voința omului spre a-L iubi şi simţi pe Dumnezeu drept o necesitate fundamentală. Sfânta Maria Egipteanca constituie un model călugăresc de la care învățăm că monahismul nu este doar un mod formal de vieţuire, realizat prin delimitare socială, ci mai ales un mod de vieţuire lăuntrică.

Cuvioasa Maria Egipteanca a stat 47 de ani în pustiu, îndurând foamea, arşiţa și frigul, precum şi alte pericole pe care un om obişnuit nu le-ar fi suportat cu succes, ceea ce arată că pustnicia este o chemare. Mare a fost uimirea părintelui Zosima atunci când ea l-a strigat pe nume fără să-l fi cunoscut înainte, sau când aceasta i-a arătat fără să vrea că ştia texte din Scriptură fără să știe să citească, ori că se ridica de la pământ în timpul rugăciunii. Aceste manifestări harismatice sunt dincolo de condiţia omului comun, dincolo de teoretizările ştiinţelor empirice de astăzi. Oamenii pledează astăzi pentru ştiinţă, justificând prin ea necredinţa lor în Dumnezeu, nesocotind astfel că știința este doar un instrument, și nu un scop în sine.

După ce îi istoriseşte viaţa, Cuvioasa Maria Egipteanca îl roagă pe părintele Zosima să vină la Iordan anul următor ca să o împărtăşească, în noaptea de Joi din Săptămâna Mare. Zosima va face acest lucru, uimit de minunea sfintei care trece Iordanul mergând pe apă. Aceasta, cu toate că dobândise aceste rare harisme, arată că preţuieşte preoţia, zicându-i lui Zosima: „Eşti preot şi ţii în mână dumnezeieştile Taine”. Ea și-a dorit să se împărtăşească, căci, indiferent de mul­țimea harismelor, nimic nu poate substitui vreodată Trupul şi Sângele lui Hristos. Evlavia Sfintei Cuvioase Maria faţă de preoţie arată că autenticitatea eclesială constă în prezenţa reală a lui Hristos în Sfintele Taine, căci El este peste orice harismă, El este chiar scopul și împlinirea lor. Din atitudinea Sfintei Maria Egipteanca înțelegem că Biserica are o ierarhie care este respectată şi de sfinţi. Ea nu se poate scinda sub nici un motiv, căci acolo unde este Trupul lui Hristos, acolo este și ierarhia, acolo este și Biserica. Tendinţele actuale ale omului de a-şi privatiza sentimentul religios prin non-apartenenţa la Biserică, ori prin atitudinea ostilă faţă de ea, sunt simptome de rătăcire existenţială.

După împărtăşirea cu Sfintele Taine, marea nevoitoare îl roagă pe Zosima să mai vină încă o dată anul următor în pustiu, iar când acesta revine, o găseşte deja trecută la Domnul. Ea adormise exact cu un an în urmă, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Cuviosul Zosima o îngroapă cu cinste şi-i va vesti cu frică şi ­evlavie pomenirea. Ea va fi transmisă în valea Iordanului de la o generaţie de călugări la alta, până ce Sfântul Patriarh Sofronie o va fixa în scris.

Pomenirea Sfintei Maria Egipteanca în această duminică ne arată că pocăinţa este o lucrare lăuntrică, de profunzime, dincolo de lucrările sociale de suprafaţă. Ea este inaccesibilă mijloacelor umane de introspecţie, neputând fi evaluată decât în contextul lucrării harului dumnezeiesc, prin Taina Spovedaniei. De aceea, viaţa Sfintei Maria Egipteanca confirmă încă o dată faptul că omul realizează desăvârșita comuniune personală cu Hristos doar în Biserică, prin Sfintele Taine.

 Pr.Lect.Dr.Mihai Burlacu
sursa: http://ziarullumina.ro