Duminica a 6-a după Rusalii (Vindecarea slăbănogului din Capernaum)

   vindecarea-capernaum-dum.6În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea şi a venit în cetatea Sa. Şi, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Şi Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te şi umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul şi mergi la casa ta. Şi ridicân­du-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere. Matei 9, 1-8

Orice minune pe care o săvârșește Domnul Hristos, pe lângă aspectul său exterior miraculos, cuprinde în sine o lucrare lăuntrică pe măsură. Este vorba de realizarea tainei „întâlnirii” omului cu Dumnezeu. În felul acesta, ceea ce se vede în afară este mult mai puțin decât ceea ce se întâmplă înăuntru. Și tot timpul, în „metodologia lui Hristos”, prefacerea lăuntrică este mai prețuită decât lucrarea exterioară, fie ea și excepțională, care se realizează asupra omului. Dar orice întâlnire este și o judecată, cu Dumnezeu, cu sine și cu aproapele, pentru că îl vădește pe om întru ale sale, în ceea ce este el, aici și acum. De aceea, întâlnirea este și foarte grea, pentru că poate aduce surprize, în sensul în care elimină orice cosmetizare și ameliorare exterioară și invită într-o zonă în care tot ce este nenecesar rămâne în urmă și-l lasă pe om „gol, cu toate ale sale”.

Dragostea, criteriul judecăţii

Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii descrie minunea vindecării paraliticului din Capernaum (Matei 9, 1-8). Dincolo de acest eveniment miraculos, taina întâlnirii ca judecată, despre care am pomenit, devine evidentă. Hristos revine în cetatea sa, acolo unde a săvârșit cele mai multe minuni. Dacă Betleemul este locul nașterii, Nazaretul locul copilăriei, Capernaumul este locul unde misiunea sa taumaturgică devine manifestă. De aceea și întâlnirea-judecată cu acest oraș nu este deloc ușoară. Avem de-a face, încă de la început, cu o întâlnire-judecată colectivă – în ciuda numeroaselor minuni pe care le-a săvârșit aici, locuitorii orașului rămân învârtoșați, nemișcați, neatinși, nepocăiți (față de cei din Ninive, care s-au pocăit). Hristos Însuși proclamă judecata asupra lui: „Și tu, Capernaume: N-ai fost înălțat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție” (Matei 11, 23-24).

Iar această judecată se întâmplă și individual și pe categorii, prin personajele care participă direct la acest eveniment. Hristos se întâlnește cu paraliticul, cu prietenii săi și cu cărturarii. Avem de-a face cu o singură întâlnire și cu o singură judecată, dar totuși trei tipuri de participanți. Ceea ce rămâne neschimbat este Hristos-Dragostea. De aici înțelegem că judecata se întâmplă numai în fața dragostei și pe criteriul dragostei. Și tot de aici înțelegem și seriozitatea evenimentului: „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evrei 10, 31).

A sta în fața lui Hristos înseamnă deodată judecată și mântuire. Din această pricină omul se teme și amână mereu acest moment, intuind că o astfel de întâlnire nu îl va lăsa la fel, ci îl va așeza pe un drum deloc confortabil, deși obligatoriu, atâta timp cât își dorește o viață nouă în adevăr, după „măsura lui Hristos”. Acest lucru înseamnă a iubi precum El iubește și a ne scufunda în suferința lumii așa cum El o face.

„Cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața”

Hristos se întâlnește mai întâi cu prietenii paraliticului. Este prima judecată. Hristos constată și proclamă starea acestora – „văzând credința lor” (v. 2). Ei sunt deja părtași iubirii lui Dumnezeu, Prietenul celor suferinzi și părăsiți. „Mintea lui Hristos” este vădită în lucrarea lor către „frații Săi prea mici”. Și de aici, întrucât au făcut unora ca aceștia, lui Hristos Însuși I-au slujit, potrivit „metodologiei” judecății (Matei 25).

Cea de-a doua întâlnire se realizează cu paraliticul însuși. El este de două ori neputincios, datorită infirmității fizice, dar și datorită păcatului, pe care Hristos îl vădește – „Iertate sunt păcatele tale!” (v. 2). Avem de-a face aici cu întâlnirea unui bolnav de pe urma păcatului cu „Doctorul sufletelor și al trupurilor”. În cazul acestuia nu este evidentă dragostea, dar smerenia, fie ea dată și de neputință, este cea care îl face să stea înaintea Domnului fără ca să se înfricoșeze. Sfântul Isaac Sirul confirmă această stare, susținând că atunci când cineva nu este capabil de fapte, smerenia ține locul acestora. Aceasta îl cufundă în dragostea lui Hristos și, îmbrățișat de apropierea prietenilor săi, are curajul să stea în fața judecății. Și pentru el decizia judecății este favorabilă, întrucât, deși îl vădește în neputințe, trupești și sufletești, totuși, pentru smerenia copilului care strigă după ajutor, Hristos îl asumă în interiorul lucrării dragostei pentru lumea păcătoasă – „Nu am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Marcu 2, 17). Aici și Hristos Însuși se vădește în ceea ce este – Mântuitorul celor care au nevoie de El.

Cea de-a treia întâlnire, care pare să ocupe cea mai mare parte din desfășurarea evenimentului, se întâmplă cu cărturarii. De data aceasta decizia de judecată nu îi găsește într-o stare favorabilă. Le este teamă de întâlnirea cu Hristos, se feresc mult de asta, pentru a nu-i vădi în ceea ce sunt ei înșiși și față de ceilalți. Judecata este cu atât mai surprinzătoare, pentru ei, nu pentru Hristos, întrucât Acesta le citește gândurile (inimii), fără să fie verbalizate: „De ce cugetați rele în inimile voastre?” (v. 4). Nu este vorba doar de o stare a minții de acum, ci gândul este deja îmbrăcat în simțuri (desemnate de termenul „inimă”) și devine mult mai consistent, un pas până la faptă. Ești ceea ce gândești, aceasta este judecata, sau, cum ar spune părintele Tadei de la Vitovnița, „cum îți sunt gândurile, așa ți-e viața”.

Întâlnirea cu Hristos, o invitație la pocăință

Peisajul dintr-o dată devine trist pentru că îl revelează pe omul ipocrit, care disimulează, nu își asumă identitatea, își definește personalitatea nu împreună cu celălalt, ci împotriva celuilalt și, în felul acesta, pierde șansa de întâlnire-mântuire. Nu se lasă mișcat de dragoste, care îi devine chiar instrument de judecată, de tortură. Dragostea îl vădește în singurătatea sa, în tristețea sa și în neputința sa, în cele din urmă. Dar pe Hristos îl revelează, încă o dată, drept Cel care caută oaia cea pierdută, căci întrebarea pe care le-o pune, dincolo de caracterul de judecată pe care-o are, înseamnă, mai mult decât orice, o nouă încercare de chemare la pocăință. Judecata aici înseamnă chemare la pocăință. Un singur om nu este vrednic de acest lucru, cel care nu simte că are nevoie – dreptul autoproclamat.

Avem de-a face în acest fragment evanghelic, pe de o parte, cu o chemare de a intra în dragostea lui Hristos, adresată celor trei categorii, fără vreo prioritate. Pe de altă parte, acest lucru presupune și o chemare la judecată, Hristos-Dragostea fiind Judecătorul Însuși. Iar judecata presupune trei întâlniri concomitente necesare – cu Hristos, cu sine și cu ceilalți, cale de intrare în a(A)devăr. În felul acesta judecata devine mântuire, iar omul se vădește în atâta cât iubește.
Arhim. Lect. Univ.Dr. Benedict Vesa

http://ziarullumina.ro