Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

   primul-sinod-ecumenic-sala-sinodala-În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. Ioan 17, 1-13

Duminica aceasta este dedicată celor 318 Sfinți Părinți care s-au adunat în anul 325 la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, unde a fost condamnată erezia lui Arie din Alexandria, care propunea o perspectivă filosofică raționalistă în ceea ce privește Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos, ajungând până la negarea divinității acesteia, împotriva Sfintelor Scripturi și a credinței Bisericii.

Textul evanghelic ales de Biserică pentru a fi citit la Sfânta Liturghie este unul dintre cele mai frumoase din Noul Testament, fiind redactat de apostolul iubirii, Sfântul Ioan Evanghelistul, cel mai tânăr dintre Apostolii Domnului Iisus Hristos și cel care a simțit cel mai tainic dumnezeiasca iubire de oameni a Învățătorului său.

Fibra mărturisitoare a Bisericii

Sfinții Părinţi, şi amintim aici doar pe Sfântul Ioan Gură de Aur şi pe Sfântul Chiril al Alexandriei, dau mărturie foarte clară şi firească despre relația dintre cuvintele lui Hristos şi dogmele Bisericii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Mântuitorul Hristos le-a vorbit ucenicilor „despre dogme şi despre porunci. ş…ţ Le porunceşte să se răspândească în întreaga lume, încredinţându-le o singură învăţătură, aceea de la Botez. Apoi, pentru că le-a dat o poruncă mare, le dă curaj, spunându-le: «Iată eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului»” (Omilii la Matei, 32, 4,PSB, pp. 1001-1002).

Sfântul Chiril al Alexandriei insistă asupra faptului că noi creștinii suntem „învăţaţi de Dumnezeu”. Ceea ce au făcut Sfinții Părinţi la toate Sinoadele Ecumenice şi ceea ce face Biserica până astăzi sunt semne de mărturisire şi de apărare a dreptei credinţe: „Socotesc însă că trebuie să ne ocupăm acum de obiecţiile adversarilor împotriva dreptei credinţe şi, faţă de cele ce susţin aceia, să luptăm pentru dogmele Bisericii”. Avertizarea acestui Sfânt Părinte este valabilă cu atât mai mult vremii de acum, în care ne confruntăm cu slăbirea credinţei, cu indiferentismul faţă de viaţa duhovnicească şi bisericească, cu sectarism și sincretisme religioase, cu tehnologia care-l silește pe om să trăiască într-o lume virtuală, rupându-l de realismul existenței sale în lume. În alt loc, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază: „Înţelesul dogmelor bisericeşti nu va degenera într-o mitologie politeistă, ci Sfânta Treime rămâne strânsă într-o unică raţiune a Dumnezeirii” (Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, III, X, XI, p. 195, 974).

Rugăciunea veșnicului nostru Arhiereu

Misiunea Bisericii de a propovădui, a formula şi a păstra spre transmitere din generaţie în generaţie dreapta credință mântuitoare, ca viaţă în comuniunea gândită şi experiată cu Dumnezeu, are temei în Treimea Sfântă şi de viaţă făcătoare. Ea este deplin confirmată de Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, în pericopa Evangheliei din această duminică, text numit și „Rugăciunea arhierească”.

Această unică şi sublimă rugăciune are trei registre de interpretare, înfățișându-ni-L pe Hristos, cum afirmă și Sfântul Chiril, într-o triplă ipostază: Mijlocitor, Arhiereu şi Rugător (Ibidem, XI, p. 1044). Este o rugăciune pentru Sine, pentru ucenici și pentru unitatea Bisericii Sale de-a lungul veacurilor până la slăvita Sa a doua Venire.

Rugăciunea pentru Sine este determinată de firea Sa omenească. Ca om, Hristos a experiat afectele umane nepăcătoase, printre care, evident, pe cel al fricii în faţa morţii. El Însuşi Se roagă ca om lui Dumnezeu Tatăl. Astfel, Dumnezeu Însuşi Se roagă pentru noi, împreună cu noi, ceea ce face ca rugăciunea să fie pentru fiecare dintre noi oamenii un gest firesc.

Hristos ştie şi împlineşte acest act religios esenţial, învățându-ne şi Rugăciunea Domnească, astfel că un creştin se roagă Tatălui cu cuvintele dumnezeieşti ale Fiului Său preaiubit, trăind un eveniment personal al rugăciunii care implică însăşi viaţa în Hristos. Cât curaj, speranţă și încredere conferă acest adevăr creştinului care se roagă, dar pentru care se roagă şi se află în rugăciunea lui Dumnezeu Însuşi, în iubirea Sa!

Hristos ca om are conștiința adâncă a depărtării omului de Dumnezeu şi a refuzului iubirii şi a comuniunii cu Dumnezeu, şi acceptă liber acest pahar, dar cu angoasa specifică de dinaintea morții: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl?” (Ioan 18, 11). În această tensiune interioară, de înţeles ca om, El acceptă acest pahar pentru că este voinţa Părintelui Ceresc ca El să fie adus jertfă pentru a elibera umanitatea de păcat şi de moarte, suferind uman şi experiind grozăvia morţii: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit! (Marcu 15, 34).

Mai mult, ca Arhiereu, Se aduce jertfă pe Sine Tatălui, cu conştiinţa împlinirii din iubire divină a acestui mandat, cu acceptarea suferinţei ca frumuseţe şi suveranitate a fiinţei umane dăruite lui Dumnezeu; „Săvârşitu-s-a”(Ioan 19, 30). Prin aceasta, Hristos are conştiinţa că Şi-a plinit misiunea arhierească de jertfire de Sine în locul nostru şi pentru noi, dar rugăciunea Lui este şi una de cerere la Tatăl pentru intrarea din nou în plenitudinea divină, ascunsă în actul chenotic al Întrupării, din respect pentru demnitatea, limita şi libertatea umană. Este, am putea spune, revendicarea filială justă şi îndreptăţită a veșnicei slave dumnezeiești, pe care nu a pierdut-o niciodată, pe care a arătat-o prin minunatele Sale cuvinte şi fapte divine, dar pe care o cere pentru ca Dumnezeu să fie cunoscut şi slăvit şi prin El (dată fiind consubstanţialitatea Sa cu Tatăl), pentru a face pe oameni părtaşi vieţii divine prin energiile divine necreate.

În al doilea rând, Iisus Se roagă şi mijloceşte pentru apostolii Săi, dar şi pentru toţi creştinii care Îl vor primi şi recunoaşte ca Dumnezeu şi vor fi peste veacuri în comuniune eclesială, spirituală şi sacramentală cu El, şi prin El cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Rugăciunea lui Iisus pentru ucenicii Săi este una de întărire a lor în credinţă şi de statornicie în mărturia lor ca martori, ca unii care în mod real Îl văd şi Îl aud duhovnicește pe Hristos, care îi încredințează că prin Duhul va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. El se roagă ca ei să fie lumină lumii prin viaţă sfântă, mărturisire a crezului dincolo de persecuţiile şi de ura unora dintre cei neconvertiţi la Hristos sau a celor care sunt atât de cuprinși de răutate şi de fărădelege încât nu pot suporta binele, adevărul şi frumuseţea lui Dumnezeu care luminează şi transfigurează lumea.

Cel care și-a dorit primul unitatea noastră

În al treilea rând, El se roagă pentru unitatea creştinilor de pretutindeni şi dintotdeauna, pentru o unitate de credinţă şi iubire după modelul şi cu puterea iubirii intratrinitare: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis“ (Ioan 17, 21).

În aceste cuvinte se găsește programul unităţii creştine, definit de Hristos Însuşi şi de Părinţii sinodali dintotdeauna. Unitatea creştinilor are temei trinitar, iar cine o rupe, se rupe de Dumnezeu, de Hristos şi de Biserica Sa cea Una.

Rugăciunea arhierească a lui Hristos ne întărește unitatea la altarul Bisericii Apostolilor şi a Sfinților Părinţi. Rugăciunea Lui ne invită să fim strâns uniți în jurul ierarhiei sacramentale şi canonice, participând astfel la simfonia panortodoxă prin unitatea noastră etnică, spirituală și de cultură românească profund creștină. Astfel vom fi și noi una cu Biserica lui Hristos, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică, trăind încă de aici nădejdea neclintită a învierii şi a vieţii veşnice în Împărăţia lui Dumnezeu.
sursa: http://ziarullumina.ro