Floriile, drumul spre Cruce şi Înviere. Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

         Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Am ajuns cu ajutorul lui Dumnezeu în această ultimă duminică de dinaintea Paștilor. Se simte și se vede deja lumina pascală din noaptea Învierii. Începe să se simtă mirosul lumânării de ceară, împodobită pentru a fi ridicată în văzduh, împreună cu crucea și cu chemarea „Veniți de luați lumină”. Este duminica tăcerii și totuși a strigătului „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Strigau copiii și oamenii simpli. Cei care se credeau învățați doar urmăreau. Erau intrigați de strigătul lor și încercau să îl oprească.

Ce repede se reiterează această atmosferă: și astăzi sunt mulți care doar urmăresc iritați și doresc să tacă. Dumnezeu să tacă. Lumea să tacă. Tot ceea ce este sfânt să dispară și să nu se audă. O permanentă luptă de a da cu piciorul în țepușă. Metodele sunt atât de variate și de perfide. Uneori par chiar a fi amabile, dar tot perfide sunt. Datul cu piciorul în țepușă a devenit pentru mulți un fel de sport: lupta cu Dumnezeu. Nu este cea de la pârâul Iaboc, când Iacov se luptă cu Dumnezeu în noapte și unde primește numele de Israel, ci este nebunia de a fi contra evidenței divine.

Oamenii sinceri, cu suflet de copil

Există în această scenă cel puțin trei categorii de oameni: pe de o parte sunt oamenii sinceri, cu suflet de copil. Sunt aceia care au fost adumbriți de chipul lui Hristos, pe care L-au ascultat și L-au privit. Sunt acei bolnavi trupește, dar mai ales sufletește și care s-au vindecat lângă El. Acești oameni nu mai au teamă, nu se mai ascund de ochii fariseilor și a celor care îi amenințau cu alungarea din sinagogă. ­Pentru ei, El era totul. Nu mai aveau nevoie de sinagogă ca să Îl simtă pe Dumnezeu. Dumnezeu nu îi mai aștepta în sulurile din arca sinagogii, ci mergea alături de ei. De aceea simțeau nevoia să strige și să își aștearnă hainele pe jos. Atât mai aveau de preț: sufletul care striga și haina de pe trup. Ei reprezintă categoria celor care din iubire vor să facă ceva pentru Dumnezeu. Să pună ce au și ei de preț, hainele de pe ei, pe jos, ca să se simtă Domnul bine. Dumnezeu se simte bine doar să îți vadă inima că se așterne cu drag în fața Lui. Strigătul nu vine de pe buze, ci din adâncul inimii. Era strigătul așteptării împlinite. De o istorie întreagă, lumea aștepta să strige „Osana”, dar nu avea cui. Psalmistul scrisese aceste rânduri în așteptarea Celui care avea să fie „împlinirea istoriei”. Acum în locul psalmistului strigau copiii și oamenii simpli.

Cine mai strigă astăzi? Este nevoie de curajul copilului, care nu se teme, care se bucură și strigă. În momentul în care sufletul tău devine un copil, lipsit de păcate și plin de curaj, atunci strigătul tău este auzit. Dumnezeu va veni pe calea ta, la Ierusalimul tău, la poarta vieții tale. ­Pune haina sufletului tău ca El să pășească în viața ta, care de multe ori este o cetate închisă. Trebuie să ai curaj în fața acestei lumi atât de ostile și de anti­creștine. Dumnezeu îți așteaptă strigătul tău, acel Osana al tău și haina pusă pe jos cu smerenie ca să intre în cetatea sufletului tău. Dacă strigătul nostru va fi mut, vor fi alte strigăte care ne vor asurzi și ne vor face să ne pierdem calea spre El. Oricum, astăzi sunt atâtea strigăte (de război, de pandemie, de tensiuni politico-economice etc.), încât bietul om aproape că nu mai are urechi de auzit și glas de strigat. Și totuși. Este nevoie de strigătul nostru. Dumnezeu nu vine nechemat. Aici apare sinergia noastră sau teandria în care strigătul nostru se împle­tește cu pașii Lui spre noi.

Oamenii se simt singuri pentru că nu mai strigă spre cer. Lucrurile sunt evidente: boala care se răspândește cu mare viteză nu este virusul, ci depresia. Singurătatea este boala secolului. Oamenii se autoiluzionează cu ideea de „rețea de socializare”, dar totul este de fapt un fals, pentru că nu găsești acolo suflete, ci doar idei sau imagini false. Singura socializare o realizezi cu Cel care creează comuniunea, cu Dumnezeu și cu oamenii Lui. Prezența lui Dumnezeu cople­șește orice prezență. Nu mai ești singur și nu mai poți fi singur dacă Îl ai pe El.

Nu toţi L-au primit bine pe Iisus

O a doua categorie de oameni din această duminică a Floriilor, când Hristos intră în Ierusalim, o reprezentau fariseii. Vicleni și urmăritori ai oricărui gest care putea să ducă spre o acuză, ei se apropie de Iisus și Îi cer să certe mulțimile care strigau. De ce să îi certe? Pentru că făceau zgomot? Dar în ziua în care vor striga „răstignește-L”, nu era zgomot? Atunci nu erau de­ranjați? Este un strigăt care pe omul necredincios îl deranjează. Orice pomenire a numelui lui Dumnezeu îl irită. O să vezi că de fiecare dată când îi vorbești de rugăciune, de Biserică, de post sau de Dumnezeu, acesta va schimba subiectul. Iar dacă insiști, va fi vădit deranjat și iritat. Așa a fost și în cazul fariseilor. Erau iritați că vedeau cum se împlineau în ochii lor toate profețiile. Oamenii simpli nu cunoșteau bine Vechiul Testament, dar fariseii și cărturarii nu erau simpli, ci foarte buni cunoscători ai Legii și ai Profeților. Știau cuvintele profetice și de aceea erau stresați și enervați de mulțimea care striga fără să știe de acele chemări din Vechiul Testament. Poporul împlinea in­conștient mersul istoriei și al ­Bibliei, iar cei care cunoș­teau acest mers încercau să îl oprească. Și astăzi sunt mulți cei care încearcă să oprească mersul lui Dumnezeu în istorie și au pus de-a lungul ei mai multe stavile, numite comunism, iluminism, ateism, umanism, neo-marxism etc. Și totuși Dumnezeu își continuă pașii Săi.

Apostolii care L-au primit pe Hristos cu inima curată

În fine, a treia categorie, cea a apostolilor, care nici ei nu pricepeau foarte mult din istoria mântuirii, căci erau oameni simpli, dar aveau teama de a nu pierde acel dar atât de drag lor. Ei lăsaseră totul și nu mai aveau nici un rost fără de El. Nimeni nu le mai dădea nici o șansă, dacă se reîntorceau în comunitatea din care plecaseră. Fără Hristos, ei nu mai aveau sens, căci nu mai aveau familie, nici prieteni și nici avere. Toată averea lor era doar El. De aceea, priveau cu teamă tot ceea ce se întâmpla. Se bucurau de glasurile copila­șilor, dar se temeau de vocile fariseilor. ­Totul devenea o taină dincolo de cuvinte. Este starea creștinului care simte că fără Dumnezeu el nu mai are sens și nici drum prin viață. Doar Dumnezeu îi arată calea și îl ajută să meargă pe acest drum, în rest nu vede decât naivitatea sau, dimpotrivă, răutatea oamenilor. Este normal ca acești creștini să aibă teamă pentru viitorul țării, pe care unii l-ar dori total desacralizat. De ce? Poate pentru că prezența lui Dumnezeu le presează conștiințele și le contrazice moralitatea deviată pe care și-au împropriat-o. Au încercat unii să fie „mai europeni” prin eliminarea credinței creștine din viața lor. Dar omul este făcut să fie religios. Ține de ADN-ul lui. Or, dacă nu este creștinismul în seva lui existențială, atunci va fi altceva. Și ce altceva poate fi mai plin de iubire pentru tot (creație, om sau societate), decât învă­țătura creștină? O lume fără ­Hristos este o lume sortită eșe­cului. Nu va dăinui, căci nu are un reper solid.

Hristos a intrat în Ierusalim. Dincolo de părerile oamenilor care Îl condamnau și Îl acuzau, El intră în cetate pentru a împlini ultimele momente ale misiunii Lui. Hristos era dincolo de strigătele de bucurie sau de ură ale mulțimilor. El striga în taină către Tatăl ceresc să ierte prin jertfa Lui păcatele umanității. El era singurul tăcut în drumul Lui, dar cu strigătul în taina tăcerii. Mai era și asinul, care îl purta pe Hristos, tăcut și el. El reprezintă creația care Îl poartă pe Dumnezeu în teofania ei, însă oamenii nu văd asta. Creația ne vorbește în taina ei despre minunile lui Dumnezeu, dar cine mai stă să vadă aceste minuni? Pentru asta trebuie să ai „ochi de văzut”.

Intrarea în Ierusalim trebuie văzută de către fiecare din noi ca o intrare în propria noastră cetate, în cetatea inimii. Oare cum Îl primim? Ce fel de strigăt exprimăm? Sau tăcerea noastră ­este o revelație? Îl păstrăm pe Hristos în cetatea inimii noastre sau Îl vom răstigni prin răul din noi? Răspunsul stă în noi, în sinceritatea cu care ne apropiem de jertfa Lui, de Paștile care ne redeschid nouă porțile raiului. Aș vrea să fim lumină din lumina Lui, iar strigătul nostru să nu fie împotriva Lui, ci cu și pentru El. Este strigătul pe care lumea îl așteaptă: Hristos a înviat! Acesta nu poate fi doar un cântec de Paști sau doar un salut pentru această perioadă. El trebuie să fie un strigăt peste istorie și peste lume, care să trezească omenirea și să îi ofere un sens. Oare mai suntem noi în stare să strigăm lumii că Hristos a înviat? Sau doar ne vom saluta cu el câteva zile și îl vom cânta la slujbe și atât? Ritul s-a terminat. Dumnezeu așteaptă strigătul nostru. Singurul de care are El nevoie și pe care și-l dorește. Pregătiți-vă să strigăm lumii în noaptea de Înviere: „Hristos a înviat!”
Pr. Prof. Dr. Emil Jurcan
ziarullumina.ro