În căutarea fericirii ieri, azi și în veșnicie

Duminica a patra din Postul Mare – Evanghelia Cuviosului (Matei 4, 25; 5, 1-12):

În vremea aceea mulţimi multe mergeau după El, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan. Văzând mulţimile, Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

Evanghelia a doua care se citește la duminica a patra din Postul Mare, dedicată cuviosului Ioan Scărarul, coincide în mare măsură cu cea din marțea de după Rusalii, atunci când încep citirile din Evanghelia de la Matei. Este vorba despre primul fragment mateian cuprinzând concret învățături ale Domnului cunoscute în limbajul de specialitate drept „Predica de pe Munte”, care a avut loc pe o înălțime situată în Galileea, nu departe de lacul ce poartă numele acestei frumoase regiuni a Țării Sfinte. Din versetele premergătoare acestei predici, conținute doar în textul ce se citește în marțea după Rusalii (Matei 4, 23-24), Evanghelistul arată cum vestea despre cuvintele și faptele neobișnuite ale lui Iisus s-a răspândit foarte rapid in nordul Țării Sfinte, trecând până și în Siria învecinată. Acesta amintește de numeroase vindecări, de la demonizați și lunatici, la slăbănogi și diverși bolnavi, ceea ce a accelerat vestea despre Domnul și în celelalte regiuni ale Țării lui Israel. Astfel că Hristos era urmat de mulțimi, motiv pentru care alege să își țină predica urcându-se pe un munte.

Primele cuvinte ale Predicii de pe Munte sunt chiar cele nouă binecunoscute Fericiri, pe care le auzim sau le și cântăm la fiecare Sfântă Liturghie. Conținutul lor a fost comentat de Sfinți Părinți, scriitori bisericești, predicatori, exegeți. Cu toate acestea, mesajul lor nicidecum nu s-a erodat din cauza prea desei utilizări, ci a devenit și mai profund, fiind considerate, alături de rugăciunea „Tatăl nostru”, miezul învățăturii creștine. Nu neapărat îndemnurile la a face bine chiar și celor răi și mai degrabă a suporta nedreptățile decât a le comite, ci poate faptul că fiecare fericire începe, evident, cu expresia „Fericiți cei…” continuând de la mijloc încolo cu formula „că aceia…”, încheiate cu exprimarea fericirii dobândite, aduc cititorului credincios, dar chiar și celui mai puțin credincios, multă nădejde în suflet. Cu siguranță, ceea ce caută în cursul întregii vieți – ba poate chiar mai mult după încheierea ei – nu doar creștinul ci în general omul religios, de ieri și de azi, sau chiar cel nereligios, este tocmai fericirea.

A defini fericirea în înțelesul ei de ieri sau de azi sau a-i anticipa forma de mâine este deosebit de dificil. Așa cum odinioară Fericitul Augustin în vestitele sale Confesiuni (XI, 14) spunea că nu poate să lămurească prea bine ce este timpul, nu îl poate defini, dar îl poate simți și înțelege prin modul cum se desfășoară, putem spune despre fericire că știm doar să o simțim, să o trăim dar nu o putem defini, încapsula, agăța în cleme ca să o studiem mai îndeaproape la microscopul sufletului. Mai mult, tocmai când simți că ești fericit, sentimentul acela la scurtă vreme se volatilizează, îți scapă printre degete până când urmează după o vreme mai scurtă sau mai lungă a reveni, fie exersând aceiași pași, fie încercând noi și noi combinații de trăiri, cheltuieli, eforturi mentale, materiale, spirituale pentru a reuși să o sechestrăm în viața noastră.

Nu doar azi fericirea e căutată în bunăstare, sănătate, viață îndelungată, realizări materiale sau intelectuale, sau mai grosier în tot felul de plăceri trupești care deseori duc la dependențe grave și chiar moartea. Și ieri și acum o mie de ani omul de pretutindeni a căutat fericirea în aceste moduri. Ceea ce aduce nou Hristos este fericirea care e trăită acum, în prezent, deși condițiile vizibile spun cu totul altceva, chiar indică opusul fericirii, chinul, oprimarea de către altul. Iar aceasta e trăită cu intensitate acum de către cel (sau cei) care caută către ceva (sau cineva) dincolo de lumea finită în care ne situăm.

Sărăcia cu duhul, sau simplitatea, este începutul fericirii care aduce omului nedichisit moștenirea Împărăției Cerurilor. Cele dumnezeiești sunt simple, transparente, lipsite de complicațiile științifice. Nu că știința ar fi rea sau că dichisul ar fi un păcat – dimpotrivă – ci pentru că simplitatea dă valoare și mai ales perenitate, stabilitate lucrurilor și lucrărilor din viața noastră. Cei ce plâng, cei însetați ori înfometați, fie de cele spirituale cum ne-am imagina, ba chiar și de cele materiale, toți acești îndreptățiți să fie nefericiți, deodată pot fi fericiți în Domnul, fiindcă știu că suferința lor are un sfârșit în Cel către care își îndreaptă nădejdea. La fel prigoana pentru dreptate sau pentru numele lui Hristos, încheiată chiar și cu ce e mai rău, anume uciderea, sunt transfigurate de nădejdea către Cel de Sus spre care tindem. Și, ca să continuăm cu cele nu neapărat spirituale, cei blânzi sunt fericiți fiindcă vor moșteni pământul. Culmea, nu cei aprigi, cei rapace care iau cu forța de la cei săraci pământuri și averi, care ocupă țări și robesc neamuri întregi, nu ei ajung să moștenească pământul, ci cei care știu că lupta cu răul se face nu printr-o bătălie de intensitate cuvenită, ci prin blândețe. Iar făcătorii de pace sunt numiți „fiii lui Dumnezeu”, adică se aseamănă lui Iisus Însuși.

Departe fiind de a încerca să epuizăm semnificațiile Fericirilor, pentru care e nevoie de o lectură bogată, începând cu Sfântul Ioan Gură de Aur și ajungând la părintele Constantin Galeriu, iar lista de autori rămâne deschisă și către gânditorii laici sau chiar necredincioși, însăși (re)citirea și recitarea liturgică a Fericirilor e de natură să aducă un strop de fericire în viața noastră de zi cu zi. Fiindcă după dictonul „ești ceea ce mănânci”, am putea spune tot la fel că „ești ceea ce spui”. Rostind Fericirile, la fel ca și repetând numele lui Dumnezeu, al sfinților, binecuvântând, adică cuvântând bine și vorbind de bine, ne contaminăm logic de acestea. Sau ca să încheiem tot cu o expresie care de obicei e folosită negativ, dar aici poate fi interpretată întru totul în bine: „cine zice, acela este”. Cine fericește, va fi fericit.
Protos. Ioan Dumitru Popoiu
doxologia.ro