Insingurati, dar niciodata singuri

Crestinul este dator ca din cand in cand sa cunoasca insingurarea. Nu din cauza unei tristeti sau din ura fata de lume, ci trebuie sa ajunga la ea cu bucurie si de bunavoie. Dar avand in vedere ca omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu care nu este singur, ci Unul in Treime, nu putem sa nu ne intrebam daca nu cumva insingurarea contrazice ceea ce inseamna a fi o persoana dupa chipul Sfintei Treimi.

Din Sfanta Scriptura cunoastem ca Mantuitorul Si-a facut ucenici de care nu Se despartea, locuia in mijlocul oamenilor, mergea prin multimi si cu multimile dupa El, dar, din cand in cand, Se insingura. O facea fie dupa un moment foarte important din activitatea Lui (de exemplu dupa ce a saturat multimile flamande prin minunea inmultirii celor cinci paini si doi pesti), fie inainte de momentul important din lucrarea Sa (cum a fost rugaciunea din Ghetsimani, inainte de rastignirea Sa).

In aceste conditii, oricat de agitata ar fi viata, oricat de mare ar fi stresul, trebuie sa ne gasim vreme sa ramanem cu noi insine. Sa ne uitam in adancul nostru si sa vedem ce necuratii s-au adunat acolo si sa le indepartam. Aceasta insingurare ne ajuta sa traim mai curat cu noi insine, cu semenii si cu Dumnezeu. Ne da putere sa fim prezenti in lumea aceasta, fara a fii din lume. Ajungem sa nu mai iubim intr-un mod denaturat, sa ne eliberam de tot ce este pacatos, parelnic si fals in lume.

In concluzie, insingurarea nu este ceva neobisnuit pentru un crestin, ci este chiar dorita. Este o insingurare care nu trebuie sa ne descurajeze, caci prin ea nu cautam sa fim singuri pentru totdeauna, ci doar pentru putin timp si cu scopul de a reveni in randul semenilor fara a ne pierde sufletul atunci cand le vorbim. E o insingurare care ne ajuta sa ne intarim in unirea cu Hristos spre dobandirea pacii interioare. Si odata dobandita, mii de oameni se vor mantui in jurul nostru, dupa cum spune Sfantul Serafim de Sarov.