Invatatura Bisericii noastre despre Postul Ortodox

Introducere Postul Ortodox In teologia ortodoxa contemporana, problema postului se afla printre preocuparile principale. Avand in vedere stadiul actual al discutiilor privitoare la aceasta tema, in cele ce urmeaza vom prezenta cateva aspecte ale acestei probleme, insistand mai ales asupra fundamentelor scripturistice si asupra unor tratari ale Sfintilor Parinti din Biserica primara. De asemenea, postul este si un mijloc de desavarsire morala, dar si o cale de ajutorare a aproapelui din prisosul adunat prin renuntarea benevola la consumarea indreptatita a bunurilor[1]. Fiindca despre felurile postului sau despre posturile de o zi ori de durata s-a scris detaliat si limpede in multe randuri si in multe locuri, iar parerile teologilor romani cu privire la readaptarea dispozitiilor care reglementeaza postul au fost prezentate pe larg, vom infatisa postul din punctul de vedere al Sfantului Casian Romanul si al Sfantului Vasile cel Mare, primul infatisand postul intr-o viziune cu totul noua si cu totul straina multor crestini in zilele noastre, iar cel de-al doilea fiind unul din cei mai mari Sfinti Parinti care a putut sa-i dea Rasaritul. Majoritatea crestinilor in zilele noastre stiu traditionala definitie a postului, intelegand prin post o simpla abtinere de la anumite mancaruri si bauturi, nestiind controversele acestei teme ce s-au purtat intre Rasarit si Apus mai ales in epoca crestinismului primar, nestiind ca Sfintii Parinti au dezvoltat pe aceasta tema care la prima vedere pare simpla o adevarata Invatatura de Credinta pe care Biserica Ortodoxa a pastrat-o neschimbata pana in zilele noastre[2]. Postul in viziunea ortodoxa este un mijloc de elevatie sufleteasca, de dominare a sufletului asupra patimilor trupesti. Postul il debaraseaza si-l usureaza pe crestin de toate ispitele, de balastul si povara uneltirilor celui viclean care aduc “intunecare gandurilor si tulburare cugetelor”. El este o jertfa bineplacuta lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, un act de cult, este un act de pocainta pentru pacatele savarsite si un exercitiu care pune inceput virtutilor de tot felul. Pentru crestinul ortodox, postul este conditie pentru dobandirea sfinteniei. In conceptia ortodoxa intre post si sfintenie exista o corelatie stransa. Ea este exprimata si in felul in care reprezentam pe sfinti in iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subtiate si transfigurate, datorita postului. Postul este o caracteristica prin excelenta a Ortodoxiei si o amprenta a crestinismului ortodox, in mentalitatea ortodoxa populara cel care nu posteste este considerat spurcat si pagan. Dupa perioada apostolica, literatura teologica a parintilor si scriitorilor bisericesti infatiseaza mentiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arata ca crestinii trebuie sa posteasca miercurea si vinerea, in amintirea evenimentelor triste din viata Mantuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea si rastignirea Sa pe cruce. Sfantul Clement Romanul, in a doua Epistola catre Corinteni, vorbind de legatura dintre rugaciune si post, arata ca “mai bun este postul decat rugaciunea”[3]. Incepand din epoca apostolica si post apostolica, postul de miercuri si de vineri, ca si cel al Pastelui, (Postul Mare) au devenit pentru crestini o institutie sfanta si venerabila. Astfel, canonul 69 apostolic accentueaza porunca postului pentru membrii Bisericii: “Daca vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citet, sau cantaret, nu posteste sfantul si marele post al Pastilor sau Miercurea sau Vinerea, sa se cateriseasca… iar daca va fi laic sa se afuriseasca”. Postul in viziunea Sfantului Ioan Casian Romanul Sfantul Casian Romanul in lucrarea sa „Despre cele opt ganduri ale rautatii”[4] trateaza postul dintr-o viziune cu totul diferita fata de alti Sfinti Parinti, fara sa puna accent pe randuiala Bisericii sau pe invataturile dezvoltate in epoca primara, trateaza postul din perspectiva scripturistica si o viziune mai mult personala. Primul din cele opt ganduri ale rautatii este numit „Despre infranarea pantecului”[5], astfel este numit postul la Sfantul Casian. Un post mult mai folositor atat pentru trup cat si pentru suflet nu este postul pe o anumita perioada, ci postul tinut in fiecare zi. Sfantul Casian nu pune accentul pe zilele in care trebuie crestinul sa posteasca sau modul cum sa posteasca, el spune despre putintele fiecarui crestin in parte pentru ca nu toti au aceeasi putere de postire si nu tot omul de rand poate sa posteasca precum monahii, ci fiecare trebuie sa posteasca dupa putinta sa. Un exemplu foarte frumos il imprumuta de la Sfintii Parinti zicaand: „Si au zis Parintii ca unul mancand doua litre de paine este inca flamand, iar altul mancand o litra sau sase uncii[6], se satura”[7]. Postul in viziunea Sfantului Parinte este acela ca intotdeauna cel ce este la masa sa se fereasca de saturarea pantecului, caci odata cu aceasta vin alte patimi precum gandul curviei. Sfantul Casian ii indeamna pe crestini sa nu se amageasca ca postesc, dar ei mananca pana la imbuibarea pantecului, pentru ca nu conteaza cu ce se satura pantecul, fie ea si numai apa, duhul curviei apare si odata ce apare este aproape imposibil de alungat. Caci pana si Sodoma nu s-a imbuibat cu vin si alte bunatati, ci imbuibarea cu paine dupa cum zice Proorocul[8]. Inima devine puternica nu cand trupul ii da ceea ce doreste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea pentru ca placerile vin de la cel necurat si intinand trupul intineaza si inima astfel crestinul departandu-se de Dumnezeu si uitandu-L pe Acesta. Primirea hranei cu socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia, dupa cum spune si Sfantul Apostol Pavel: „Grija trupului sa nu o faceti spre pofte”[9] Sfantul Casian ne aminteste totusi ca desi nepunand accent pe celelalte parti ale postului ele nu trebuie sa lipseasca pentru ca sufletul nu se poate curati fara celelalte virtuti, pentru ca imbuibandu-se cu mancare crestinul nu mai are forta sa se lupte cu dracu si cu ispitele pe care acesta le aduce spre cel ce mai inainte a mancat cu nesat. Crestinul numai prin post, priveghere, citirea Sfintelor Scripturi si incercarea de a-si insusi cat mai multe virtuti poate sa-si mantuiasca sufletul si sa ajunga la scopul pentru care a fost creat acela de a se asemana cu Dumnezeu. Cu toate ca si alti Sfinti Parinti au vorbit si au scris despre post, Sfantul Casian Romanul este unul din putinii care pune accent pe aceasta latura a postului, majoritatea dintre acestia incercand sa expuna fundamentele scripturistice ale postului sau o randuiala exacta a postului, randuiala dupa care crestinul sa se ghideze si sa inainteze in virtute si in credinta, altii au scris despre diferentele interconfesionale cu privire la post, dar Sfantul Casian a fost printre putinii care s-a legat de acest aspect al putintei si al infranarii. Fundamente scripturistice cu privire la post Postul, ca abtinere totala sau partiala de la anumite feluri de mancare, pe o perioada mai mica sau mai mare este o practica foarte veche. El este o porunca divina pe care o gasim formulata chiar de la inceputul creatiei cand Dumnezeu se adreseaza primului om zicandu-i: “Din toti pomii din rai sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit”[10]. Aceasta il indreptateste pe Sfantul Vasile cel Mare sa afirme ca “postul este de aceeasi varsta cu omenirea, pentru ca el a fost legalizat in Paradis”[11]. Legea lui Moise, pe care acesta a primit-o in urma unui post de 40 de zile, reglementeaza in amanunt dispozitiile privitoare la post in Vechiul Testament, precizand mai ales timpul postirii. Astfel, este cunoscut postul din ziua curatirii sau ispasirii din ziua a zecea a lunii a saptea, cand sufletele trebuie smerite prin post[12]. La acestea s-au adaugat alte posturi generale in diverse luni (a patra, a cincea, a sasea si a zecea). Toate aceste posturi erau de cate o singura zi. Cu vremea, evreii au ajuns sa posteasca in fiecare luna cate o zi, iar cei mai zelosi (fariseii) cate doua zile pe saptamana, luni si joi: „postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din tot ce castig”[13]. Vechiul Testament mai aminteste si de posturi generale speciale, practicate si in diverse imprejurari triste din viata poporului evreu ori pentru inlaturarea unor pedepse divine[14]. De asemenea, in Vechiul Testament se practica si postul particular sau individual cum este cel al lui Moise de 40 de zile[15], al lui Daniil in Babilon, de trei saptamani[16], al regelui David[17], al proorocului Ilie[18] si al proorocitei Ana[19]. Atat posturile generale cat si cele particulare erau insotite de acte de pocainta, postul urmarind smerenia in fata lui Dumnezeu si diminuarea poftelor trupesti. Mantuitorul nostru Iisus Hristos a postit si El inainte de inceputul activitatii Sale publice. Dupa postul Sau de 40 de zile, in pustiu, El a inceput propovaduirea, aratand stransa corelatie in procesul de desavarsire morala[20]. El a invatat si pe ucenicii Sai cum sa posteasca, accentuand starea sufleteasca corespunzatoare acestui act care nu trebuie facut de forma[21]. De asemenea, El a aratat ca postul trebuie insotit de rugaciune, fiind un mijloc de lupta impotriva ispitelor diavolului[22]. De altfel, in multe locuri din Noul Testament, postul este recomandat ca mijloc de indreptare, de elevatie spirituala si de pocainta[23]. Dupa exemplul Mantuitorului Iisus Hristos, postul a fost practicat si de Sfintii Apostoli mai ales inainte de a incepe lucrarea lor de propovaduire a Evangheliei. Au postit si au invatat si pe ucenicii si urmasii lor sa practice postul unit cu rugaciunea[24]. Etimologic, postul este definit ca o perioada de timp care precede o sarbatoare. De asemenea acest termen se refera la infranarea sau abtinerea totala de la mancare si bautura pentru o perioada de timp mai scurta sau mai lunga, practica intalnita in multe religii ale lumii[25]. „Chiar de la inceput, facand Dumnezeu pe om l-a dat si 1-a predat in mainile postului si ca unei mame iubitoare si ca unui dascal iscusit i-a incredintat mantuirea lui “(Sfantul Vasile cel Mare). Postul este infranarea de la toate mancarurile sau la caz de boala numai de unele, de asemenea si de bauturi si de toate cele lumesti si de toate poftele rele. inca si pentru a ucide poftele trupului si a primi harul lui Dumnezeu. In Vechiul Testament intalnim harul postirilor prin proorocul Isaia, care lepadand postul iudaic ne arata adevaratul post. De multe ori noi ne gandim cu tristete la perioadele de post care se apropie „cel trist nu primeste cununa, iar cel care suspina nu biruie”[26]. Postul este metoda cea mai eficienta de a omori pacatul ascuns in adancul nostru. Sfantul Vasile cel Mare ne indeamna sa alergam cu bucurie la darul postului, unul nou si mereu in floare[27]. Stim ca Moise prin post s-a urcat pe munte, chiar daca jos la poalele muntelui lacomia la mancare i-a innebunit pe oameni sa se inchine idolilor: „poporul, spune Scriptura, s-a asezat sa manance si sa bea si s-a sculat sa joace”. Daca Moise n-ar fi fost inarmat cu postul, n-ar fi indraznit sa se apropie, nici n-ar fi cutezat sa intre in nor. Prin post am primit poruncile scrise, iar ,,postul naste pe profeti, intareste pe cei puternici; postul intelepteste pe legiuitori; postul este bun talisman al sufletului, tovaras credincios al trupului, arma pentru luptatori, loc de exercitiu pentru atletii credintei. Mai mult, chipul in care au trait oamenii in rai este o imagine a postului, nu numai pentru ca, ducand o viata ingereasca, ajunsesera prin cumpatare la asemanarea cu ingerii, ci si pentru ca nu erau cunoscute locuitorilor paradisului toate cele nascocite mai tarziu de om”[28]. Concluzie Dupa ce toate acestea sunt spuse, trebuie totusi sa amintim ca oricat de limitata ar fi postirea noastra, daca este o postire adevarata, va conduce catre ispita, slabiciune, indoiala si tulburare. Altfel spus, va fi o adevarata lupta, si probabil ca vom cadea de multe ori. Dar adevarata descoperire a vietii crestine ca lupta si nevointa reprezinta trasatura esentiala a postiri. O credinta care nu a biruit indoielile si ispita este rar o credinta adevarata. Din pacate, in viata crestina nu este posibil niciun progres fara amara experienta a caderilor. Prea multi incep postirea cu entuziasm si renunta dupa prima cadere. Daca dupa ce am cazut si ne-am supus poftelor si patimilor noastre reluam totul de la capat si nu renuntam indiferent de cate ori cadem mai devreme sau mai tarziu, postirea noastra va purta roadele sale duhovnicesti. Intre sfintenie si cinismul care ne trezeste din orice iluzie se afla marea si dumnezeiasca virtute a rabdarii – rabdarea, mai intai de toate, cu noi insine. Nu exista un drum mai scurt catre sfintenie; pentru fiecare pas trebuie sa facem un sacrificiu total. Asadar, este mai bine si mai sigur sa incepem de la un minimum – doar cu putin peste posibilitatile noastre firesti – si sa crestem efortul nostru putin cate putin, decat sa incercam sa sarim foarte sus la inceput si sa ne rupem cateva oase cand revenim pe pamant. Pe scurt: de la un post simbolic si nominal – postul ca obligatie si obicei – trebuie sa ne reintoarcem la adevaratul post. Sa fii limitat si smerit, dar consecvent si serios. Sa cantarim onest capacitatea noastra duhovniceasca si fizica si sa actionam ca atare – amintindu-ne, totusi, ca nu exista post, fara starnirea acestei capacitati, fara a introduce in viata noastra o dovada dumnezeiasca, cum ca cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu. Drd. Stelian Gombos crestinortodox.ro