Maica Domnului îl vindecă pe Sfântul Serafim de Sarov

     In tot timpul îndelungat cât a durat boala lui Prohor – cel ce avea să fie Sfântul Serafim de Sarov –, părintele său duhovnicesc îl slujea ca un simplu monah. Cu ascultare era urmat şi de către părintele Isaia care, dimpreună cu alţi fraţi, îl îngrijea cu aceeaşi râvnă plină de dragoste. Cât despre stareţ, părintele Pahomie, el nici atât nu lipsea de la căpătâiul bolnavului. În cele din urmă, acesta temându-se pentru viaţa lui, i-a spus cu insistenţă că va chema un medic.

Însă cuviosul a respins cu neclintire ajutorul ştiinţei, zicându-i: „Sfinţite părinte, eu unul sunt afierosit Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei Sale Maici. Faceţi dragoste şi daţi-mi ca ultimă cuminecare leacul ceresc, dumnezeiasca Împărtăşanie”. La această rugăminte a tânărului monah, părintele Iosif s-a pus pe rugăciune, rugăciune care a fost începutul unei privegheri de toată noaptea și care s-a sfârșit în zori, cu o Liturghie. Fraţii adunaţi s-au rugat neîncetat pentru acest suflet îndurerat. Aşa, ţintuit la pat, s-a spovedit şi s-a împărtăşit Prohor cu Preacuratele lui Hristos Taine.

Şi iată că, după ce a primit dumnezeiasca Împărtăşanie, îi apăru într-o lumină de nedescris Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, urmată de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul. Atunci, întorcându-se spre cel din urmă, Maica Domnului i l-a arătat pe Prohor și i-a spus:: „Acesta este din neamul nostru”. După care a apăsat cu mâna dreaptă pe creştetul celui suferind şi, în clipa aceea, apa care-i umfla trupul a început să ţâşnească şuvoi dintr-o tăietură deschisă pe şoldul drept. Curând s-a vindecat complet, nemairămânându-i decât tăietura de la rana din care s-a scurs lichidul – ca semn definitiv pe picior.

Nu mult de la această minune, Prohor a ridicat pe locul apariţiei o biserică  înaltă de două etaje, iar în apropierea ei, chiar unde îi era chilia, a construit o bolniţă. Având ca ascultare de la stareţ  să strângă fonduri pentru construcţie, a mai făcut cu mâinile lui un altar din lemn de chiparos, destinat a împodobi fundalul paraclisului. Sfântul Serafim a ales să se împărtăşească numai în această biserică până în ultima zi din viaţă, întru pomenirea minunii care a sfinţit acel loc, căci dorea să-şi amintească de fiecare dată de nemăsurata arvună a milostivirii ce i s-a arătat.
doxologia.ro