Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos

Iisus Hristos a venit  pe lume ca să le dea putere întru a se face fii ai lui Dumnezeu

tuturor „celor câți L-au primit, care cred în numele Lui” (Ioan 1, 12). A venit să împlinească

„toate întru toți” (Efeseni 1, 23), să ne răscumpere, să ne mântuiască și să ne facă vii. A venit

să ne scoată din robia „înțelesurilor celor slabe ale lumii” și să ne facă fii ai Săi prin „Duhul

înfierii” ca să devenim „împreună-moștenitori” cu El (Romani 8, 15-17).

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă un eveniment ales, vrednic de toată

atenția și slava „Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). Evenimentul

acesta de „bucurie mare” a fost vestit păstorilor din câmp cu laude și cântări îngerești: „Slavă

întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 13-14).

Îngerii ne vesteau atunci că „El este pacea noastră”, că prin El avea să se surpe peretele

despărțirii, al vrăjmășiei, împăcându-se El cu   noi,   dar și pe   noi,   oamenii,  unindu-ne și

înfrățindu-ne (Efeseni 2, 14-16).

Planul lui Dumnezeu de mântuire a noastră, al universului întreg, îl găsim clar revelat

în epistola către Galateni: „Iar când a venit  plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,

născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim

înfierea” (Galateni 4, 4-5). A venit deci „Spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate să fie

iarăși unite în Hristos, cele din ceruri și cele de pe pământ” (Efeseni 1, 10).

Hristos a venit în lume în chip smerit

„Luați jugul Meu asupra voastră și învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu

inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Ce ar putea fi mai tulburător, mai

frenetic, mai profund pentru noi, oamenii, decât această chemare în scopul cunoașterii de sine

în raport  cu Dumnezeu și  cu semenii?! Imitându-L  pe  El, care  „Dumnezeu  fiind”,  „S-a

deșertat pe Sine, chip de rob luând”, „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la

moarte și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 6-8), ne putem forma cu certitudine atitudini

interioare înalte ca roade ale Harului, smerenia fiind una dintre cele mai alese virtuți. Numai

un asemenea mântuitor smerit, și nu războinic, născut într-o iesle din Betleem, „căci nu mai

era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 4-7) ne poate schimba în profunzime, îndreptându-ne

spre acest duh al smereniei.

Ca   model   al   smereniei,   al   purității   și   ascultării,   dar   și   al   frumuseții   și   slavei

desăvârșite, ni se relevă fecioara Maria, Maica Domnului, cea „plină de har”, care zice: „Iată

roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38). Chiar dacă nu înțelege taina

întrupării, cum se va naște „Fiul lui Dumnezeu”, „Cum va fi aceasta” (Luca 1, 38). La fel și

noi: nu punem la îndoială evenimentul, imităm plini de conștiență comportamentul Maicii

Bisericii și a tuturor popoarelor.

Smerenia i-a înălțat pe apostoli și i-a făcut mari

Exemplul smereniei dumnezeiești este urmat cu putere de apostoli. Aleși, formați și

înzestrați   cu  puteri   spirituale   de   către   Fiul   lui   Dumnezeu   întrupat,   Apostolul   ceresc   și

Învățătorul, aceștia au fost trimiși în lume la propovăduire. Deși apostolii aveau plenitudinea

harului, ei se considerau mici, puțin vrednici (Corinteni 15, 9). Așa cum sfântul apostol Petru,

de exemplu, se tânguia cu durere și spaimă mărturisind că este „un om păcătos” (Luca 5, 8).

Pentru această smerenie apostolii au fost înălțați și lor li s-a încredințat învățătura, tainele

credinței și ale mântuirii. Căci Dumnezeu pe cei mândri și puternici îi coboară, dar „a înălțat

pe cei smeriți” și „celor smeriți le dă har” (I Petru 5, 5; Luca 1, 52).

Apostolii îndeamnă la conviețuirea în smerenie, „cu vrednicie”, „cu toată smerenia și

blândețea,  îngăduindu-vă unul pe altul” (Efeseni 4, 1-2). Smerenia le este necesară atât

săracilor, cât și bogaților. Ea este ca o îmbrăcăminte, ce ocrotește, mângâie, sporește harul

Duhului Sfânt. Prin urmare, „Nu faceți nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu

smerenie   unul   pe   altul   socotească-l   mai   de   cinste   decât   pe   el   însuși”   (Filipeni   2,   3);

„Îmbrăcați-vă, dar, ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și prea iubiți, cu milostivirile îndurării,

cu bunătate, cu smerenie, cu blândețe, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții și

iertând unii altora” (Coloseni 3, 12-13). Pentru că Dumnezeu caută anume la cei smeriți cu

duhul și le dă mângâiere: „Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriți”(II Corinteni 7, 6);

„Deci smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca el să vă înalțe la timpul cuvenit” (I

Petru 5, 6).

Sufletul nostru – lăcaș în care se naște Iisus

De vreme ce Fiul Omului a venit „să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți”

(Matei   20,   28;   Marcu   10,   45),   reciprocitatea   de   atitudine   și   sentimente   ne   somează   să

devenim   locul   de   adăpostire   a   credinței,   a   nădejdii   și   a   dragostei   de   Dumnezeu   și   de

aproapele. Suntem chemați să-i urmăm pilda pășind „pe urmele Lui”, fiindcă „cei ce suferă

după voia lui Dumnezeu” își pot încredința Ziditorului „sufletele lor săvârșind fapte bune” (I

Petru 2, 21; 4, 19). Să ne punem la adăpost de faptele nelegiuite, pentru că „Păstorul cel bun

își pune sufletul pentru oile sale”, iar Tatăl ne iubește anume pentru această slujire (II Petru

2, 8; Ioan 10, 11; Ioan 13, 37). Bucuria deplină stă în slujirea aproapelui și „Mai mare

dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan

15, 13).

Dat fiind că „Cel ce  își iubește sufletul îl va pierde” (Ioan 12, 25), „nu și-au iubit

sufletul lor până la moarte” și pentru aceștia mântuire se va face și vrăjmașii lor vor fi biruiți

(Apoc. 12, 11). Să punem atunci la dispoziția lui Dumnezeu sufletul nostru, care reprezintă

suflare divină de viață, întreaga ființă a noastră, pentru a dobândi în schimb „veșmânt alb”,

pacea, fericirea și slava veșnică (Apoc. 6, 10-11; 20, 6 ).   Să chemăm „numele Domnului

nostru Iisus Hristos în tot locul” (I Corinteni1, 2), să-i spunem deschis: Doamne, vrem să Te

naști în inima noastră, în viața noastră, în mintea noastră! Și, născându-Te în noi, vrem să

trăim cu tine în veci!

La   fel   și   în   biserica   noastră,   „Casa   împărătească”,   instituția   divino-umană,   care

continuă evenimentul întrupării Domnului și pe care trebuie să o păstrăm cu luare aminte

(Fapte 20, 28), în care am fost aleși, chemați „din întuneric la lumina Sa cea minunată”,

„cinste” fiind aceasta (I Petru 2, 7-9; Apoc. 17, 14; Romani 1, 6) pentru ascultare și biruință,

Hristos   se   naște   de   fiecare   dată,   în   fiecare   Sfântă   Liturghie   prin   taina   euharistiei.   El

sălășluiește în cei ce cred, noi fiind prezenți la această naștere ca niște păstori buni, ca niște

magi de la Răsărit, care vor să vadă, să cerceteze, să cunoască și să slujească lui Dumnezeu.

Slujirea aceasta nu poate fi decât smerită deoarece „care între voi va vrea să fie mare să fie

slujitorul vostru; Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 26-

27). Condiția este să ne facem „slujitori ai tuturor” – ai lui Hristos și ai Bisericii (Marcu 9,

35); „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai

tainelor lui Dumnezeu” (I Corin. 4,1).

”Sărăcirea” dumnezeiască este îmbogățirea noastră duhovnicească

Luând „chip de rob”, Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca un sărac (Filipeni 2, 6-8).

Însă cunoscând harul Lui, „că El bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă

îmbogățiți” (II Corin. 8, 9), moștenim în felul acesta un model al mântuirii ca vindecare prin

schimb. Sfântul apostol Iacov spune că „Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt săraci în ochii

lumii, dar bogați în credință și moștenitori ai împărăției” (Iacov 2, 5). Când suntem bogaţi în

credință, necazul și sărăcia se transformă în virtuți întru credință și răbdare (Apoc. 2, 9).

Bogatul crede că nu are nevoie de nimic, dar este „vrednic de plâns, și sărac și orb și gol”

(Apoc. 3, 17).

Înțelesul cel mai adânc și mai desăvârșit al sărăciei, în sens spiritual, ni se descoperă

în predica de pe munte: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăția cerurilor”

(Marcu 5, 3). Este vorba de sărăcia trăită în duh, care nu tulbură sufletul omului și „vă este de

folos vouă” (II Corin. 8, 10).  Este „o sărăcie creatoare de bogăție” (Sfântul Ioan Gură de

Aur). Arătându-ne slujitori ai lui Dumnezeu, nu o putem face decât ca niște săraci îmbogățind

pe mulți în har și în alte daruri: „în credință, în cuvânt, în cunoștință, în orice sârguință, în

iubirea voastră” (II Corin. 8, 7). Darurile duhovnicești sunt multe și felurite și toate de folos:

apostolat, înțelepciune, cunoaștere, credință, darul vindecării, tălmăcirea limbilor ș.a. Toate

aceste bunuri spirituale trebuie luate cu inima smerită și râvnitoare pentru a spori în fapte

bune ce îndumnezeiesc (I Corin. 12, 7-11). Numai nebunul își „adună comori sieși, și nu se

îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 20-21). Iar îndumnezeirea ne este la îndemână „prin

toate cele ce sunt spre viață și spre bună cucerire” pe care dumnezeiasca Lui putere ni le-a

dăruit;   „El   ne-a  hărăzit   mari  și  prețioase   făgăduințe,   ca   prin   ele   să   vă   faceți   părtași

dumnezeieștii firi”; „Pentru aceasta, puneți și din partea voastră toată sârguința și adăugați

la credința voastră fapta bună, iar la fapta bună, cunoștința; La cunoștință, înfrânarea; la

înfrânare,   răbdarea;   la   răbdare, evlavia; La  evlavie,   iubirea   frățească,   iar    la  iubirea

frățească, dragostea” (II Petru 1, 3-7).

Moartea nu mai există pentru cine îl mărturisește pe Hristos

„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,

25). Iată condiția izbăvirii de moarte ca lege universală (urmare a păcatului strămoșesc, a

încălcării   poruncilor   primilor   oameni):   mărturisirea   credinței   prin   cuvânt   și   prin   fapte.

Moartea sufletească este cea mai cumplită, deoarece este determinată de o viață trăită fără

Dumnezeu,  „străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți  de nădejde și fără Dumnezeu în

lume” (Efeseni 2, 12). Iisus este, prin urmare, Izbăvitorul  tuturor. Pe noi toți ne va învia din

morți „care oarecând erați înstrăinați și vrăjmași cu mintea voastră către lucrurile rele, de

acum v-a împăcat” (Colos. 1, 21). Precum fiul risipitor, care „mort era și a înviat, pierdut era

și s-a aflat” (Luca 15, 24), așa și noi, prin dreaptă mărturisire de credință, ne vom regăsi

esența ființei, vom avea mântuire, duh de la Dumnezeu și viață veșnică. Așadar, oricine

„mărturisește că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el și el în Dumnezeu”

(I   Ioan   4,   15).   Dacă   Fiul   mărturisește   pentru   noi   toți   înaintea   lui   Dumnezeu,   Tatăl

preamărindu-L, atunci „să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava

lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 11).

 Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este deci Bucurie mare, care har și dar este de

sus. El unește și împacă pe toate și pe toți. Odată cu nașterea Lui se întemeiază ideea de

umanitate fundamentată pe adevărul de netăgăduit că toți suntem fiii lui Dumnezeu și, prin

urmare, frați. Prin venirea Sa în lume, Hristos a oprit moartea și a dat oamenilor o viață

veșnică. Moartea nu mai există pentru cine îl mărturisește pe El. Dar să luăm aminte că

lucrarea   de   mântuire   nu   se   însușește   decât   prin   credință:   „lucrarea   mântuitoare   a   lui

Dumnezeu, cea întru credință” (I Timotei 1, 4)