Pedagogia Întrupării

  Suntem, în perioada de final a Postului Crăciunului, chemați nu doar să postim, ci și să dăm conținut postirii noastre. Să gândim la asumarea, în Hristos, a Tainei Întrupării. Cu ani în urmă, pe când se însăila tensiunea de acum îndreptată împotriva Bisericii, abia scăpați din meandrele concretului comunist, părintele profesor Ilie Moldovan ne spunea mereu că ereziile pe care le propagă societatea necivilizată, chiar civilă uneori, țin toate de una singură: de arianism. De lupta îndreptată împotriva Întrupării Mântuitorului, Întrupare care cheamă după sine, obiectiv, o serie de urmări, dintre care una, cel puțin, ar trebui să-i ajute și pe urâtorii de Hristos. Aceea prin care firea umană primește împăcare cu firea divină în El, Cel născut în ieslea Betleemului. Ori întreaga politică a nimicului mediocru din jur este construită spre pervertirea acestei păci, a acestei împăcări. Deși toate spoturile publicitare vorbesc despre Crăciun ca despre dăruire și îmbrățișare, avem, ca Biserică, obligația să spunem că mesajul este un fals în acte publice: nimic din ce ne propun aceleași canale de comunicare, care acum explodează de propovăduirea îmbrățișării, în timpul anului, pornind de la știri la filme ori emisiuni de divertisment, nu ne crește spre îmbrățișare, ci spre ură, îndărătnică și urâcioasă viețuire în marasmul mediocrității. Pentru aceea, restartarea catehizării legată de Crăciun trebuie să pornească, definitoriu, din Evanghelie și să se încheie, rotund și profund, în Evanghelie și Liturghie.

Cel născut în Betleemul Iudeii, Dumnezeul cel Viu, nu intră în lume să o îndemne la atomizare și disjuncții, nu îndeamnă spre fracturi și izolări a căror notă de plată sunt proiectele sociale, în care câștigă mai mult propunătorii decât beneficiarii, în care fraudulosul înghite, pe nerăsuflate, omenescul. Devine important ca în aceste zile să explicăm, coerent și cu multă lumină în cuvinte, copiilor de ce anume Hristos intră sub chip de copil în lume. Că statura lor de căutători ai lui Dumnezeu nu deranjează, că e nevoie de multă școală ca să ajungi mare și de multă dragoste ca să rămâi om. Lecția Betleemului de aici trebuie, obligatoriu, să-și repornească vădirea. De la mesajul de iubire prin care Dumnezeu Tatăl face posibilă Întruparea Fiului Său, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, în mijlocul unei lumi rănite, dureros de lipsite de memoria bucuriei prezenței lui Dumnezeu. A-i învăța pe copii că Hristos e o prezență devine alternativa, singură, a refuzului absentării la care-i convoacă lumea.

Aceasta este Taina Întrupării, o lecție deschisă despre Iubirea care face imposibilul posibil, care crește lumea pentru a înțelege Iubirea ca Persoană Întrupată, nu doar concept, sterp și evidențiat doar pentru a zgândări drepturi ale omului care, în absența Întrupării Mântuitorului, nu există. Pentru a le vorbi despre aceste lucruri avem nevoie ca un an, o viață – fie ea și școlară, să trăim dinaintea lor Întruparea. Să-i învățăm cele ale ritualului liturgic și ale Sinaxarului, dar și gândirea profund creștină, mereu în favoarea aproapelui, indicele de asumare a Întrupării fiindu-ne iubirea ca mod de viață, nu ca profitabilă propagandă. Arianismul vremii de acum nu poate fi anihilat decât de trăirea sinceră a creștinismului, de întruparea lui în viețile noastre, clipă de clipă, fapt după fapt. A făptui binele, a ierta, a crește iubirea în inima ta nu sunt sloganuri ale unei mode insipide și aruncate pe piața de valori de oameni frustrați tocmai în acest segment al trăirii personale. Refuzul la răutate, asumarea cordialității drept mod de trăire al profesoratului ori preoției, al vocației – oricare ar fi aceasta, cheamă după sine constituirea unui program de viață duhovnicească legată de Dumnezeu, Izvorul a tot Binele și a toată Slava.

A trăi anomic și anemic creștinismul, a te prezenta drept creștin uitând de provocările pe care acest titlu de noblețe umană îl reprezintă înseamnă ratarea proiectului mântuirii. Ambițioși academic ori carieriști de ocazie, culturnici în numele creștinismului ori idolatrii – vai, cum Domnul mereu ne învață să nu fim, devenim noi înșine dușmanii Întrupării. Poate că înainte de a vindeca arianismul altora e momentul să-l vindecăm în noi, fiii Întrupării. Asumăm sau nu să fim ai Mântuitorului, la vremea de acum, nu mai este o alegere simplă, intimă, personală, ci o misiune care, odată asumată, obligă, repet, asemeni unui titlu nobiliar. În colinda de altădată, aproape uitată în sens, sărăciei de acasă i se cânta de boierie, de o boierie specială. Numai cine este la masă cu Hristos, postind și răbdând focul răului din jur, îşi asumă statura de curtean al lui Hristos, singura care nici nu se poate cumpăra și nici moșteni, nu se poate năimi și nici ascunde în interese obscure. De aceea Hristos Domnul, prin Nașterea Sa, luminează pe tot omul care vine în lume. A pune în seama Sa toate răutățile lumii în care trăim ține de prostia cutremurătoare a necredinței ieftine.