Chiar în Evanghelia de ieri (a Înălțării Sfintei Cruci) citim ceva foarte instructiv pentru perioada pe care o traversăm. Pilat se miră de faptul că Mântuitorul nu vrea să vorbească cu El, “dându-se mare” cu autoritatea pe care o avea: “Nu știi că am putere să Te eliberez și putere am să te răstignesc?”.
Pilat este stăpânitorul, autoritatea de stat, reprezentantul împăratului – adică a celei mai fabuloase puteri politice care existase vreodată pe planetă. Cam cum este și astăzi. Și noi suntem puși de fapt în fața aceleiași probleme: ne trage la răspundere puterea politică, neînțelegând de fapt că toată problema – și a ei și a noastră – este duhovnicească. Stăm, tâmpi, și ne minunăm de această situație și ne-ntrebăm cum de s-a ajuns aici. Cum este posibil ca această civilizație umană, care visează să întemeieze imperii și să stăpânească popoare, ajunge să ne prigonească, “să atenteze la drepturile noastre fundamentale”.
Dar oare Mântuitorul nu avea drepturi fundamentale? Lui cine i le-a apărat? Nici ucenicii, nici îngerii, nici chiar Tatăl. Da, Tatăl, iertată să ne fie îndrăzneala să zicem, nici Tatăl nu i-a apărat drepturile pământești (la viață, la educație, la sănătate, la munca corect retribuită etc.). În schimb, i-a pus înainte paharul pe care El l-a băut până la fund. În el: scuipări, sudalme, batjocură, bătăi, vergi, spini, Cruce, moarte. Din partea celor pe care îi iubea.
Privind la ce ni se întâmplă astăzi (nouă ca și creștini), pare că am uitat într-o oarecare măsură ai Cui urmași suntem, ai Cui vrem să fim ucenici. Chiar Mântuitorul i-a asigurat pe ucenici, cu cuvinte ferme, de neșters: “Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni”.
În cele din urmă, Mântuitorul i-a răspuns lui Pilat, cu un cuvânt dur pentru noi: “N-ai avea nicio putere asupra Mea dacă nu ți-ar fi fost dat ție de sus”. Să nu ne-nșelăm singuri: cuvântul acesta a fost spus mai ales pentru noi, ca să înțelegem că de fapt necazurile (inclusiv prigoanele) nu vin asupra noastră fără îngăduința lui Dumnezeu ba chiar, am putea îndrăzni un cuvânt mai tare, cu voia lui Dumnezeu. Pentru că voia lui Dumnezeu este să ne smerim, să ne curățim de iluziile și înlesnirile care ne stăpânesc viața și să-L căutăm pe El ca înlesnire, pe El ca bucurie și izbăvire. Și pentru aceasta este nevoie ca omul să lepede tot ce este pământesc în el. Și pentru că nu vrem să o facem de bunăvoie, El, ca un desăvârșit terapeut, ne ajută chiar și prin cei ce ne vor răul, ca să înțelegem că de fapt suntem niște copii rătăciți, niște prunci care nici nu știu să gângurească, care merg în patru labe prin curtea plină de mărăcini în timp ce ei se cred oameni mari, stăpâni pe ei și pe puterile lor, proiectanți ai destinului și viitorului lor măreț.
E posibil ca Pilat să fi înțeles, poate, la ce se referea Mântuitorul, motiv pentru care a încercat să-l elibereze. Dar frica l-a copleșit și în cele din urmă a fost de acord să-i ia Mântuitorului și ultimul său drept: cel la viață. Nu este suficient să știm ce trebuie făcut, nu este suficient să credem că suntem ucenici. Dumnezeu vrea de la noi să fim ucenici, să facem ce trebuie făcut, iar când noi (împreună cu lumea) “zăcem în cel-rău”, El Însuși ne pune în calea prigoanei și necazurilor, ca un iubitor de oameni. Cu acest prilej vine peste noi frica, ca și peste Pilat. De vom nădăjdui în noi, în puterea noastră de a o depăși, vom eșua lamentabil, cum am eșuat și până acum. Dacă vom înțelege însă, acum în ceasul al unsprezecelea al vieții noastre, că fără harul Duhului Sfânt suntem țărână bună de călcat în picioare, dacă această conștiință o vom căpăta realmente, El ne va scăpa, după cum Însuși știe.
“Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fiii oamenilor, întru care nu este mântuire” (Ps. 145:3).
Paul Cocei