Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului

Pe 14 noiembrie(28) începe Postul Naşterii Domnului. Postul Naşterii Domnului sau al Crăciunului ţine 40 de zile, până pe 24 decembrie(6 ianuarie)inclusiv. Prin durata lui de 40 de zile, Biserica aminteşte de postul lui Moise de pe Muntele Sinai, când acesta aştepta să primească cuvintele lui Dumnezeu scrise pe lespezile de piatră ale Tablelor Legii. Postul este menţionat de foarte multe ori în Biblie, însuşi Mântuitorul Hristos spunând că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune.

Astfel, postind 40 de zile, creştinii se învrednicesc să primească pe Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat şi născut din Fecioara Maria.

În primele secole, creştinii posteau în diferite moduri: unii mai multe zile, alţii mai puţine. Unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Uniformizarea duratei postului s-a facut la sinodul local din Constantinopol tinut în anul 1166, în vremea patriarhului Luca Chrysoverghi. La acest sinod s-a hotărât ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând de la 15 noiembrie.

Conform tradiţiei creştine, postul reprezintă o normalizare a naturii umane, şi nu o persecutare a acesteia. Postul nu reprezintă o corvoadă, un chin, ci “trebuie să fie luminat, consimţit de bună voie, nu cu ciudă, ci să fie ca o bucurie. Nu un post cu ciudă sau ţinut de frică, pentru că atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinţă, iar mintea culege numai mătrăguna şi numai răutăţi. Dumnezeu nu vrea un astfel de post”, după cum spunea Părintele Sofian Boghiu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din Părinţii Bisericii Ortodoxe, a explicat ce înseamnă această perioadă :

“Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească, rămânând curate şi de hrăpire şi de lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumuseţile străine“…

Părintele Cleopa Ilie a spus că “Postul este o faptă de virtute, cu lucrare de înfrânare a poftelor trupului şi de întărire a voinţei, o formă de pocăinţă, deci un mijloc de mântuire“.

Mai mult, postirea “este o jertfă – o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu. Postul este şi un mijloc de desăvârşire, de omorâre a voii trupului, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre spre asemănarea cu Dumnezeu şi cu îngerii Săi, care nu au nevoie de hrană.”

Totuşi, “lupta împotriva poftelor să nu se ducă fără îndrumarea unui duhovnic iscusit care ştie cumpăni pentru fiecare ins aparte: măsura, trebuinţa şi putinţa fiecăruia. Postul adică să fie măsurat după vârstă, dupa sănătatea rămasă – desi postul pe mulţi i-a făcut sănătoşi – şi după tăria şi felul ispitelor“, explica Părintele Arsenie Boca.

În timpul Postului Crăciunului:
-Lunea, Miercurea şi Vinerea nu se mănâncă cu ulei şi nu se bea vin. În aceste două zile se posteşte până la orele 15-16, când se mănâncă hrană uscată sau legume fierte.
– Marţea şi Joia se dezleagă (adică putem mânca) la untdelemn şi vin,
– Sâmbetele şi Duminicile, până la 2 Ianuarie inclusiv, se dezleagă la untdelemn, vin şi peşte.
– dacă în zilele de Luni, Miercuri şi Vineri prăznuim vreun sfânt mare, însemnat în calendar cu cruce neagră (+), mâncăm bucate gătite cu untdelemn şi bem vin; iar de va cădea hramul bisericii sau sărbătoare însemnată în calendar cu cruce roşie (+), atunci dezlegăm si la peste.
– Marţea şi Joia mâncăm peşte, untdelemn şi bem vin, numai atunci când în aceste zile cade vreun sfânt mare (notat în calendar cu cruce neagră sau roşie), ori este hramul bisericii.
– în ziua de Ajun (6 Ianuarie) se mănâncă tocmai seara şi anume: grâu fiert îndulcit cu miere, poame, covrig sau turte din făină.
– în ziua de Crăciun, în orice zi ar cădea mâncăm de dulce (adică: carne, ouă, brânză, şi mâncăruri gătite cu untdelemn) şi bem vin.
MÂNCĂM PEŞTE: la Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului – 4 decembrie chiar dacă această sărbătoare ar cădea Miercurea sau Vinerea. De asemenea mâncăm peşte în Lunile, Miercurile şi Vinerile acestui post, dacă în aceste zile cade hramul bisericii din parohia noastră. Totodată dezlegăm la peşte în zilele cu sfinţi însemnati, dacă aceste zile cad Marţea sau Joia. Cu atât mai mult, când Marţea sau Joia se întâmplă să cadă hramul bisericii.

SFÂNTUL PAISIE DE LA NEAMŢ
Mare stareţ al Mănăstirii Neamţ
(1722-1794)

El s-a născut la 21 decembrie (3ianuarie)1722, în Poltava, din părinţi foarte evlavioşi. Tatăl său era preot la catedrala oraşului. În această casă binecuvântată, Petru era al unsprezecelea copil din cei doisprezece fraţi. După toate probabilităţile era de origine moldovean, poate chiar din neamul Cantemireştilor, dar, din pricina deselor năvăliri otomane şi tătăreşti, bunicii săi s-au strămutat şi stabilit în oraşul Poltava din Malorusia.

Rămânând orfan de tată, este dat de mama sa la studii, la Academia Movileană din Kiev, în anul 1735. După patru ani de studii, sufletul său nu-şi găsea odihnă în lume. El se simţea chemat la nevoinţa călugărească.

În toamna anului 1739, când avea doar şaptesprezece ani, Petru porneşte în căutarea unei mănăstiri şi a unui duhovnic bun, atât de necesar pentru sufletul său. Timp de 7 ani rătăceşte în mai multe schituri şi mănăstiri, printre care şi Lavra Pecersca. În Mănăstirea Medvedeschi este făcut rasofor cu numele de Platon.

Negăsind odihnă şi linişte duhovnicească în mănăstirile ucrainene, rasoforul Platon, îndemnat de Duhul Sfânt, trece în Moldova în anul 1745. Aici se nevoiau nu puţini călugări maloruşi. Platon se stabileşte la Schitul Trestieni – Râmnicu-Sărat. Apoi se mută la Schitul Cârnul, pe apa Buzăului, unde se afla şi pustnicul Onufrie. În vara anului 1746, pleacă la Athos şi trăieşte un timp în singurătate, în preajma Mănăstirii Pantocrator. În anul 1750, stareţul Vasile îl călugăreşte pe pustnicul Platon, dându-i numele de Paisie. Din acest an, smeritul Paisie începe să primească ucenici, i se dă Schitul Sfântul Prooroc Ilie, acceptă preoţia şi petrece în Athos în total şaptesprezece ani.

În vara anului 1763, stareţul Paisie vine în Moldova cu cei 64 de ucenici ai săi, de frica turcilor, care stăpâneau Athosul şi ţările balcanice. Aici i se încredinţează Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoieşte 12 ani, până la 14 octombrie 1775, formând o obşte de 350 de călugări. În toamna anului 1775, datorită ocupării Bucovinei de austro-ungari, Cuviosul Paisie lasă 150 de călugări la Dragomirna şi vine la Mănăstirea Secu, însoţit de 200 de călugări, în vara anului 1779 se strămută pentru ultima dată în marea lavră a Moldovei, Mănăstirea Neamţ.

În Mănăstirea Neamţ, Cuviosul Paisie petrece ultimii cincisprezece ani cei mai rodnici din toată viaţa sa. Aici face numeroase traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, organizează obştea după rânduiala Sfântului Munte, formează un sobor foarte numeros de aproape 700 de călugări, deprinde pe mulţi ucenici să practice rugăciunea lui Iisus şi întreţine relaţii duhovniceşti cu multe mănăstiri, stareţi, duhovnici, pustnici, episcopi şi dregători.

La 15 noiembrie(28) 1794, într-o zi de miercuri, la Vecernie, marele stareţ al Mănăstirii Neamţ, Cuviosul Paisie – numit în slavonă Velicikovschi – se mută la odihna cea veşnică, în vârstă de 72 de ani, şi este înmormântat în gropniţa bisericii voievodale, cum se vede până astăzi. Pentru sfinţenia vieţii lui, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor şi i se face pomenirea la 15 noiembrie, în fiecare an.