Rugaciunea de mijlocire pentru credinciosii pomeniti

   Diaconul ţine Sfântul Disc deasupra Potirului şi face să cadă cu mare grijă de pe Sfântul Disc în Potir, cu buretele, toate părticelele scoase la Proscomidie pentru vii şi adormiţi zicând: „Spală, Doamne, păcatele celor care s-au pomenit aici, cu Cinstitul Tău Sânge, pentru rugăciunile sfinţilor Tăi”.

Acesta este sfârşitul pomenirilor făcute la Proscomidie.

Fiindcă miridele îi reprezintă pe credincioşii cei vii şi pe cei adormiţi şi datorită faptului că ele sunt puse în Sângele lui Hristos şi unite cu el, ceea ce reprezintă o anumită formă de împărtăşire pentru credincioşii care nu s-au putut împărtăşi, nu este canonic să fie pomenite la Proscomidie persoane (dintre cei vii sau adormiţi) care nu sunt ortodoxe.

Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie pomenite nici persoanele ortodoxe care păcătuiesc în mod deschis (sau care se află în stare de păcat) şi refuză să renunţe la păcatele lor şi să se pocăiască. El scrie:

Nu este loc aici nici pentru cei necredincioşi, nici pentru cei de altă credinţă. […] Prin urmare, nu este deloc corect pentru un preot să aducă jertfă pentru cei de altă credinţă sau să facă vreo pomenire în ceea ce-i priveşte. Tot aşa, nu-i este îngăduit să-i pomenească nici pe cei ce trăiesc în păcate şi nu se căiesc pentru ele şi nici să aducă jertfă pentru aceştia. Fiindcă o asemenea jertfă ar fi spre osândirea lor, ca şi în cazul celor ce primesc Sfintele şi înfricoşătoarele Taine fără să se fi căit pentru păcatele lor, după cum ne spune dumnezeiescul Pavel.

Miridele îi închipuiesc pe cei pentru care au fost scoase şi reprezintă o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru ei, potrivit cuvintelor preotului atunci când le scoate: „Primeşte, Doamne, această punere-înainte [jertfă]”. Prin urmare, cele ce sunt puse înainte pentru sfinţi sunt aduse spre slava şi în cinstea lor, spre sporirea lor în sfinţenie şi în dobândirea unei tot mai mari iluminări dumnezeieşti; cele ce sunt puse înainte pentru credincioşi pe cei adormiţi îi ajută la răscumpărarea păcatelor şi la unirea lor cu harul dumnezeiesc, iar celor vii, care duc o viaţă de pocăinţă, le sunt de folos pentru izbăvirea de primejdii, iertarea de păcate şi nădejdea vieţii veşnice […].

Dar pe cât este de folositoare această lucrare atunci când este făcută pentru cei care sunt vrednici de ea, pe atât este de primejdioasă şi de vătămătoare atunci când este făcută pentru cei ce nu sunt vrednici de dânsa, atât cât îi stă în putinţă omului să fie. Părticica scoasă pentru cineva, aşezată lângă pâinea dumnezeiască, se sfinţeşte şi ea atunci când aceasta este sfinţită şi se preface în Trupul lui Hristos.

Odată introdusă în Sfântul Potir, ea se uneşte cu Sângele Mântuitorului şi de aceea ea trimite harul divin asupra sufletului pentru care a fost scoasă şi se împlineşte astfel o împărtăşire clară. Şi dacă persoana respectivă este dintre aceia care se convertesc la credinţă, fie că au păcătuit, fie că s-au pocăit, după cum am spus deja, ea primeşte în chip nevăzut în sufletul ei împărtăşirea cu Duhul. Folosul acestei împărtăşiri este de multe ori şi trupesc, după cum am văzut. Insă dacă cineva continuă să trăiască în păcat şi să nu renunţe la el, fiindcă nu este vrednic să se împărtăşească, el îşi ia osândire prin punerea- înainte. Inţelegem de aici că se cuvine ca preotul să nu se grăbească să primească darul adus de cel dintâi venit şi nici să nu scoată părticele pentru cei ce continuă să trăiască pe faţă în păcate, de teamă să nu fie osândit într-o zi împreună cu ei. Şi atunci, consecinţele faptelor sale sunt ispitele şi necazurile: „De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11,30).

Jean-Claude Larchet

Viata liturgica, Editura Doxologia