Să privim dincolo de comportamentul nedorit al copilului, în profunzimea lui

Este uşor și tentant să reacţionăm impulsiv încercând să oprim un copil de doi ani să nu mai lovească un bebeluş. Dacă vrem să răspundem adecvat, trebuie să ne oprim o clipă noi înşine şi să ne gândim care ar putea fi motivul pentru care se poartă aşa.

Unul şi acelaşi comportament greşit arată la fel în toate împrejurările. În orice situaţie, dacă loveşti sau te încaieri, tot lovit şi încăierat se cheamă. Iar reacţiile părinţilor sunt aceleaşi, indiferent care este motivul acestui comportament. Însă cel mai bun răspuns la o lovitură sau la încăierare depinde de motivele care au dus la acest comportament.

Una este dacă băiatul tău de doi ani îl loveşte pe bebeluş pentru că simte că a pierdut legătura strânsă pe care o avea cu mama lui şi este gelos pe bebe, iar alta dacă e furios fiindcă bebeluşul nu se joacă cu el. Nici unul dintre aceste motive nu justifică lovitul, dar la fiecare dintre aceste două comportamente similare noi trebuie să răspundem altfel. Nu putem răspunde într-un fel care să dea rezultate până când nu înţelegem cu ce anume se luptă copilul nostru.

Înainte să reacţionezi, întreabă-te: „De ce se poartă aşa copilul meu?”

Când mă sună părinţii şi mă roagă să le dau sfaturi, îi întreb de ce cred ei că se poartă urât copilul. Răspunsul tipic pe care îl primesc este: „Habar n-am!” De cele mai multe ori, ei nu s-au gândit de ce se poartă aşa şi ar vrea doar să ştie cum să pună capăt acelui comportament nedorit.

Când ridic această problemă la seminarii, părinţii sunt, într-o primă fază, blocaţi. După câteva minute de gândire, începe să plouă cu răspunsuri. Îmi spun că poate copiilor le e foame, poate sunt obosiţi, bolnavi, plictisiţi, speriaţi, trişti, furioşi, poate se simt singuri, poate că ei abia învaţă să se stăpânească, poate imită comportamente pe care le-au văzut acasă, poate încearcă şi ei lucruri pe care le-au văzut la prietenii lor… Se înţelege unde bat? Există multe motive.

Familia noastră tocmai s-a întors dintr-o călătorie care a durat cincisprezece ore. Fiindcă am şofat numai eu tot drumul, m-am dus direct în dormitor şi m-am prăbuşit în pat. Nu trece un minut şi Kyranna, de zece ani, vine lângă mine, urmată imediat de Alexandra, de nouă ani.

„Fetelor”, am mormăit eu după câteva minute, „ar trebui să vă duceţi la voi în cameră”. „Bine, tată”, mi s-a părut că le aud, dar, de mişcat, nu s-au mişcat. „Fetelor, ar trebui să vă duceţi la voi în cameră”, am repetat. Nici un răspuns…

Nu mă ascultau, ignorând ceea ce le cerusem să facă. O făceau, fără îndoială, pentru că erau şi ele foarte obosite. Iar eu nu voiam să mă ridic şi să le duc la ele în cameră pentru că eram foarte obosit.

Numai că este inadmisibil să mă ignore. Se cuvine să înveţe că trebuie să îţi asculţi părinţii chiar şi când eşti obosit. Care este cel mai bun mod să le învăţ că uneori sunt lucruri pe care trebuie pur şi simplu să le facem, chiar dacă suntem obosiţi? Le-am luat pe rând şi le-am dus în dormitorul lor. Nu înseamnă că am fost permisiv. Însă este cel mai eficient mod de a îi învăţa pe copii.

Când copiii nu fac ce trebuie fiindcă sunt sfârşiţi de oboseală, să păstrăm limitele stabilite şi să fim pregătiţi pentru înteţirea luptei. Cel mai bun răspuns este să avem răbdare și să îi trimitem la culcare mai devreme a doua zi. Este crucial să înţelegem ce se întâmplă cu copiii noştri la anumite vârste şi în anumite etape, pentru a le oferi o îndrumare eficientă.

(Philip Mamalakis, Principii ortodoxe de creștere a copiilor: educarea lor pentru Împărăția lui Dumnezeu, Editura Sophia, București, 2017, p. 73-75)
doxologia.ro